România. Deduleşti – impresie

28 aprilie 2011

România. Deduleşti – impresie

O intrare de tot kitschul



Deduleşti - Sat Boss - popasul micilor cei mari

Aşa cum ruşii au cei mai mari pitici din lume, aşa avem şi noi cei mai mari mici din lume. Asta la Deduleşti, care nu e sat, nu e oraş, e o parcare pentru camioane, autobuze şi mai rar maşini mici. Iar amatori sunt, turci, bulgari, unguri, senatori şi deputaţi, turişti ce vin hămesiţi de prin străinătăţuri, un sfert din călătorii ţării ăsteia cred că trec prin Deduleşti. E o parcare cu izvor, într-un loc imposibil, pe Dealul Negru, între Piteşti şi Râmnicu Vâlcea, într-o curbă « vârf de ac » cum se spune.



Dulcineea micilor



Fabrica de mici

Ce mici, ce mici uriaşi. Unii zic că ar avea 12-15 centimetri. Mie mi s-au părut de 20-25 când erau cruzi. După fotografii, cu micii, cu mama micilor, ce nu arăta deloc rău, am comandat şi eu un mic. Mi-a ajuns, cu toate că era foarte bun, nici uscat, nici crud, zemos şi puturos. Dar mie nu-mi place să mi se uite cineva în gură şi mai ales cineva de pe care curg pieile, i se văd rănile pline de puroi, are părul încâlcit şi mai stă şi pe jos, prin praful plin de dejecţii.



În aşteptare






Materie primă?



Probabil că sunt aşa mai convenţional, dar astea nu le suport, mai ales la masă. Şi nu era numai unul. Erau şase şi se înghesuiau care să fie mai aproape de mine. Nu am putut termina micul cel lung şi suculent. L-am aruncat cât mai departe, peste ei. S-au repezit de parcă era o monedă de aur de zece millioane. Am plecat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comments (1)

1. Asta-i din ciclul “Eu sunt Boc, tu fa-ma mare!”. Cainii, tot caini…:)
   Comentariu by kolector — 30 aprilie 2011 @ 11:52 |Modifică
   

Parâng 1973

23 aprilie 2011

Parâng 1973

Trenul de noapte, într-o cuşetă cu doar două paturi, aflată la capăt de vagon. Alături, toaleta vagonului, cu zgomotele caracteristice, chiar şi pe timp de noapte. Masto a luat repede patul de jos, mie nerămânându-mi de ales decât cel de sus. Mă aşteptam, aşa că m-am căţărat sprinten, după o sumară igienă. Asta este. Dar crede cineva că aceste scânduri puse dealatul vagonului şi fixate nu ştiu cu ce sistem ce scârţâie înfiorător, au ceva comun cu patul? Nici pomeneală. Mai curând seamănă cu acel sistem de a-ţi fixa capul în ţepuşe, ca să nu adormi când eşti de strajă. Dar eram într-un wagon-lits, plătit ca atare. Şi mai veni şi controlorul, abia când ne poziţionasem, ne cere biletele şi după ce se uită atent la ele, ne mai şi întrebă „- Până unde mergeţi?” Era să-i răspund aşa după cum mă tăia pe mine capul, adică întâi să muşc şi pe urmă să vorbesc, dar Masto cu calmul lui, îi spune scurt „- Petroşani. Şi să ne sculaţi cu jumătate de oră înainte de a ajunge” „- Sigur Domnule”. Păi sigur, Masto era domn iar eu, eu ce eram? În privinţa relaţiilor interumane, Masto era de neîntrecut. Nu cred că am dormit o oră. Cum aţipeam, trenul făcea o cotitură, scrâşnea de parcă ar fi intrat direct la depoul de piese istorice şi de nerecuperat şi trebuia să mă ţin de mânerele care nu existau. Dimineaţa a intrat peste noi conductorul, abia atunci mi-am dat seama că degeaba încuiam pe dinăuntru, el putea deschide şi deci nu numai el.
Coborâm cu samarele noastre ce cu mare îngăduinţă ar fi putut fi numite rucsaci.
Petroşani afiş în gară, „angajăm mineri”. Erau afişate şi salariile şi oferta mesei gratuite şi cazarea la fel. Foarte tentante. 7.000 de lei pe lună. Eu aveam vreo 2.000 pe atunci. De ce nu am rămas acolo? Nici nu trebuia să ştii să scrii. Trebuia doar să dai cu târnăcopul şi să bei.



Cabana Rusu

În faţa gării un autobuz care tocmai pleca la Cabana Rusu. Eram vreo zece inşi. Noi şi nişte angajaţi de pe acolo. Cabana Rusu, mare, cu două etaje, nu arăta deloc a cabană ci a hotel. Eram nedormiţi şi tare ne-ar fi prins bine să ne începem escalada cu o zi de somn bun. Am găsit recepţia, nu era prin faţă, bineînţeles, aia era probabil doar pentru ştabii locali. Am întrebat dacă au două locuri. Locuri? Se uitau toţi la noi ca la unii picaţi din lună. „- Găsiţi sus la Sportivi” „- La etaj, întreb” „- La Sportivi, am spus, sus pe munte” ne lămuri un şefuţ. Am ieşit imediat. În spatele cabanei ne-a lămurit un muncitor că aşa zisa cabană era doar pentru cei de la Partid. Era un teleferic ce urca, dar doar iarna, către un complex sportiv, probabil de schi. Pe hartă mai era o cabană până acolo, şi am avut plăcerea să-i admirăm temeliile. Atât mai rămăsese din ea, arsese cu vreo doi ani înainte. Am ajuns la complexul sportiv, un complex de două cabane de lemn care aşteptau următorul incendiu. Aveau cazate nişte sportive de prin Craiova, care alergau tot timpul prin curtea urâtă a cabanei. Am găsit să dormim în nişte paturi suprapuse într-o cameră ce nu se putea aerisi, avea geamurile bătute în cuie iar uşa dădea într-un coridor pe care iarna se şi dormea. Am reuşit să dormim, eram 10 sus şi 10 jos, am reuşit să ne sculăm tot atâţia, pe la ora 5, când e figul mai mare. Dar trebuia să treversăm toată creasta Parângului, măcar pînă la Lacul Gâlcescu, dacă nu până în pas la Urdele. Multe vrea omul când începe să urce pe munte, dar ştii de unde pleci dar niciodată unde o să ajungi. Am urcat pe o potecă splendidă, lată de un metru, un metru şi jumătate, avea până şi bordură în partea dinspre vale. Şi nu circula nimeni pe ea înafară de mine şi de Masto, cei doi eroi montaniarzi, dârdâind, căci era pe la jumătatea lui septembrie, oile o luaseră la vale, cu tot cu măgari, cu câini şi cu ciobani cu tot.




Chiciura pe Parâng

Am urcat drumul ăsta lat şi fain până în Cârja sus. Chiciura era de două degete pe indicatoarele de metal de pe creastă. Aici era amenajat şi un adăpost din pietre, în care se adăpostiseră doi nenorociţi de turişti, care au zis că e mai ieftin să doarmă aici. Nu i-a costat nici un leu, dar erau livizi la faţă, nu reuşiseră să doarmă deloc, aveau un cort din acelea bune la plajă, să te bagi în el când vrei să tragi un pui de somn cu sticla de bere în braţe sau cu altceva, mă rog, fiecare ce găseşte. De la ei am aflat că drumul fusese făcut de pădurari, pentru Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, când veneau pe aici să-şi arate talentele de vânători în faţa caprelor negre şi eventual şi a câte unui urs întârziat.
Cei doi s-au luat repede după noi, să nu rămână singuri pe creastă. Am ajuns şi deasupra căldării Roşiile, unde se mai vedeau resturile unui avion al armatei sclipind în razele dimineţii. Cei doi piloţi scăpaseră cu viaţă din aterizarea dintre stânci, era totul acoperit cu zăpadă şi o ceaţă totală când se întâmplase accidentul. În loc s-o ia în jos, unde ar fi dat de muncitorii care lucrau la drumul de la Petroşani la Obârşia Lotrului, au luat-o în sus, spre creastă, gândindu-se că de acolo o să-i vadă vreun avion care să-i caute. I-au găsit tocmai în primăvară, nu mai aveau mult până în creastă, dar iarna ar fi fost imposibil să urce. Ca să poţi înainta trebuia să tai ceaţa cu cuţitul, pe verticală, să dai marginile în stânga şi în dreapta şi să sufli în faţă. Aşa mai puteai înainta 10 cm şi pe urmă tot aşa.



Căldarea Roşiile

Am ajuns la un stâlp de beton, pe care se putea sta binişor, ceea ce ne-a îndreptăţit să credem că am ajuns pe vârful Parângul Mare, numit şi Mândra de către ciobani.. Un coliboi din lespezi ar putea ajuta pe unii inconştienţi să poposească pe aici. Pe noi nu. O pauză binemeritată, o ţigare de la care fumul se ducea în jos şi apoi mai departe. Ceaţa devenise atât de deasă că nici nu putea fi vorba de admirat peisajul. Ne gândeam, dealtfel ca de fiecare dată când ajungeam pe creastă, ce căutăm noi acolo, nu puteam mai bine să umblăm pe trotuarele Bucureştiului? Şi totuşi, în fiecare an iar ne trezeam bezmetici prin toate râpele pe care le puseseră pe acolo cu inconştienţă milioanele de ani. În stâga, spre nord, se ghicesc nişte căldări glaciare, sprijinite aici sus pe nişte îancuri bine ascuţite. Îmi pare rău că n-am văzut nimic din creasta Parângului. Bine că am dat peste inscripţia ce ne-a mânat la vale, către Lacul Câlcescu. Nici nu ne-a mai trecut deloc prin cap să mergem în continuare pe creastă, până în Pasul Urdele, de unde s-o luăm pe şoseaua transalpină. După ce scăpăm de porţiunea de abrupt, din momâie în momâie, ajungem în căldarea, pentru noi primitoare a lacului. Am avut mare noroc cu momâile, grămezi de pietre de diferite înălţimi, la care am mai pus şi noi câte am putut. Măcar pe astea nu le fură nimeni, ţevile de la indicatoare sunt luate de ciobani, să-şi facă micile amenajări la stâne.



Lacul Câlcescu

Ei cunosc drumurile, n-au nevoie de indicatoare, aşa că, după ei potopul. Pot să spun că am zburdat prin Căldarea Câlcescului, printre jnepenii netăiaţi încă. Pe mal stăteau în fund parcă împăiaţi, vreo cinci turişti, în faţa corturilor, zgâindu-se hipnotizaţi la avântul nostru revoluţionar. Păi după ce am scăpat de creastă totul ni se părea floare la ureche. Şi chiar erau pe acolo şi genţiane din acelea albastru-violet, lipite de pământ, de o dimensiune incredibilă faţă de frunzuliţele ce par să le sprijine. Şi parcă prin contrast, mai erau nişte garofiţe înalte ce se bălăngăneu după vânt, de diferite nuanţe de roz, probabil în funcţie de vârstă. Şi nişte floricele albe, nu le-am ştiut niciodată numele, cresc în mici tufe, să reziste mai bine vântului. Toţi patru, căci mai erau cu noi cei doi recuperaţi de pe creastă, am coborît două trepte mari de piatră, după care poteca a luat-o la dreapta, pe coastă, pe urmă într-o mică şea cu câteva lacuri mici şi o stână de oi. Ne-am continuat drumul la vale, am dat de un drum forestier, ce ne-a scos la şosea. Credeam că am ajuns, dar ne-au mai trebuit aproape două ore parcă, să ajungem, pe întuneric, bineînţeles, la cabana Obârşia Lotrului. Nu ne-a venit să credem că am găsit imediat locuri de dormit. S-au şi scuzat că nu mai au nimic de nâncare la ora aceea. Nici că ne mai trebuia ceva. Doar un pseudospălat la spălătorul de afară şi o frecţie cu spirt pe picioare, să nu facem febră musculară prea mare.

Rotonda de la Geoagiu

17 aprilie 2011

Rotonda de la Geoagiu

Rotonda de la Geoagiu - foto Marcel Muntean

Geoagiu ne face multe surprize şi probabil ca ne mai şi aşteaptă o mulţime. În sat, nu-i pot spune oraş, se află, se pare, cea mai veche clădire din piatră din ţară, care se mai ţine pe picioare. Este o biserică, nu se ştie de cine ridicată, prin secolul XI sau XII, o rotondă, în stil romanic şi cu o absidă probabil din aceeaşi perioadă. Proprietarul şi conducerea comunei nu ştiu cum să conlucreze mai bine ca să o uite toţi oamenii, să fie lăsată de izbelişte şi să nu-i mai deranjeze nimeni cu întrebări incomode, sfaturi şi fotografii.
Să nu cereţi nici o informaţie de la nimeni, că pierdeţi timpul degeaba. Cum veniţi dinspre Mureş, deci de devale, în sus, treceţi de un parc, o luaţi la dreapta şi apoi la stânga. Abia atunci o vedeţi. Proprietar este biserica reformată calvină din Geoagiu iar adresa oficială este “Geoagiu, strada Independenţei nr. 7 “, codul poştal, dacă doriţi să le trimiteţi vreo vedere, este 335400.
Diametrul interior este de 5,5 metri, iar absida are o adâncime de 2 metri şi o lăţime de 3 metri. Grosimea zidurilor la nivelul solului este de un metru. Construcţia este din cărămizi romane, recuperate probabil de la castrul ce constituia o carieră de cărămizi pentru toţi sătenii, conform tradiţiei milenare. Se simt multe etape de reconstrucţie, poate chiar şi de părăsire a edificiului, jumătatea superioară fiind completată cu pietre din râul Geoagiu, probabil cărămizile dispărând. Absida avea cu totul altfel de acoperiş, probabil o semicalotă de cărămidă iniţial, amestecată cu piatră mai târziu, ca să se ajungă acum la un acoperiş comun cu rotonda, din şiţă. Turnuleţul din vârful clădirii nu cred să aibă nici 400 de ani, fiind făcut mai mult ca să dea o impresie de utilitate, un foişor de veghe ce să ţină loc de telefon, dar care nu cred că a fost întrebuinţat vreodată.




Intrarea în Rotondă



Intrarea, cu actualul ancadrament incomplet, are şi ea două, ba chiar trei faze. Actualii stâlpi puşi în stânga şi în dreapta uşii nu au nimic în comun cu monumentul, fiind luaţi din altă parte, de la alt monument sau poate chiar dintr-un cimitir roman, la fel şi cele două pietre ce stau pe ei. Doar piatra de boltă, ce nu e pusă la nici o boltă, s-ar putea să fie mai veche. Deasupra sunt alte urme ale altei bolţi din cărămizi de cu totul alte dimensiuni. Deasupra tuturor tronează un glob din acelea din anii ’70, ce se puneau la closete. Probabil şi acesta refolosit. În jurul monumentului este un cimitir, cu înhumări din secolele XII – XVIII, conform cercetărilor arheologice care sunt în curs. Se pare că este vorba de circa 2.000 de morminte, nu numai în curtea rotondei, ci şi sub casele din jur şi sub şosea, aflate la 50 de centimetri adâncime, deranjate în continuare de săteni, care aruncă oasele, ca să nu aibă probleme. În interior s-au făcut ceva săpături, dar acum încăperea este folosită ca sală de curs pentru nişte chitarişti din Cluj şi de aiurea, veniţi într-o tabără a unei Asociaţii a Tinerilor Creştini Reformaţi din Transilvania, cu sediul la Cluj-Napoca. (Ciprian Iancu, EVZ)

Poate că ar merita şi această rotondă o soartă mai bună. Ministerul Culturii, în lipsa unor posibile hotărîri pe plan local, ar putea facilita măcar confecţionarea a două indicatoare şi a unei table explicative la intrarea pe terenul ce este pentru moment în jurisdicţia bisericii reformate. Că doar nici cărămizile şi nici clădirea originală nu au fost construite de reformaţi, care nici nu existau pe atunci.




Rotonda din Odorheiul Secuiesc

Mai sunt monumente asemănătoare, unul la Odorheiul Secuiesc, cu care seamănă izbitor chiar şi la turnuleţul din vârf. Posibil să fi fost amândouă renovate deodată. Dacă îmi amintesc bine, şi în interiorul catedralei reformate din Alba-Iulia, aceea cu un turn doar pe partea dreaptă, s-au descoperit fundaţiile unei rotonde. Mai sunt cunoscute şi în Slovenia, la Selo şi în Cehia, la Stary Plzenec.
Forma rotundă poate fi în strânsă legătură cu biserica zidită de Sf. Împărăteasă Elena, pe locul Sfântului Mormânt. Arhitectura fiind circulară la biserica amintită, această formă a devenit arhetip pentru numeroase construcţii eclesiastice creştine. Când cruciaţii s-au retras pe la nordul Dunării, există posibilitatea ca o parte să fi luat drumul Transilvaniei, mulţi şi aşezându-se definitiv pe aici, cu toate meritele şi năravurile lor. Unele vagi amintiri i-or fi făcut să construiască aceste palide replici ale catedralei. Mai ales că şi aceasta aminteşte de templele de tip Tolos, din care putem aminti pe cel de la Delfy şi de ce nu, templele rotunde dacice.

 

El Passo

16 aprilie 2011

El Passo

El Passo, clădirea cea plină de mistere, deschide drumul către Germisara



Ca să mergi la Germisara, Geoagiu Băi, cum îi spun acum unii turişti, sau “la Feredeu” cum îi spuneau localnicii până pe la 1900, indiferent cu ce ai veni, pe jos, cu maşina, cu autobuzul, cu trenul sau chiar cu avionul, aşa cum ne recomandă ghidul turistic al României, trebuie să ajungi mai întâi în Orăştie. Cu avionul este mai greu, încă nu există aeroport internaţional la Orăştie, deaceea specialiştii te îndrumă să mergi cu el doar până la Sibiu, fostul Cibinium, iar pe urmă să te descurci. Nici măcar cu trenul nu este atât de uşor. Dacă vii de la Bucureşti, iei mata un accelerat, cu vagon de dormit, dormi sau nu până dimineaţa la 4, când cobori într-o haltă ce este cunoscută şi la Tokyo, Vinţul de Jos. Umblă zvonul că ar fi totuţi staţie, căci altfel nu ar opri acceleratele acolo. Dacă ai făcut greşeala şi ai luat un rapid, nu te mai poţi da jos decât la Simeria, cum am şi păţit odată. Dar în Vinţu de Jos, când cobori, nu găseşti decât un bufet, evident închis la ora asta, te întorci în staţie, aştepţi dârdâind încă o oră până vine o cursă de la Alba-Iulia, te urci în ea şi te apuci să numeri staţiile. Deci Vinţu cel de Jos, Blandiana, de unde este probabil Ana Blandiana, Tărtăria, cea cu cele trei tăbliţe cu însemnări pentru aducere aminte a celor ce le-au făcut şi a preamultor interpreţi din zilele noastre, Balomiru de Câmp, Şibot, Aurel Vlaicu, fostul Binţinţi, satul de naştere al aviatorului nostru, Geoagiu, fost Joajiu, cel în care erau multe Joagăre de fasonat buştenii, halta noastră cu pricina şi în sfârşit Orăştia, oraş cu o puternică viaţă culturală până la 1944, pe urmă trăind mai mult de pe urma prelucrării blănurilor şi a buştenilor. Deci la a şaptea staţie trebuie să te dai musai jos şi să alergi după autobuzul ce merge în centru. Altul nu mai vine decât peste două ore. Iar bani de taxi nu aveam pe când băteam coclaurii pe acolo.




Tot El Passo, trecerea peste calea ferată, aşa cum pare să arate acum

Dar Halta Geoagiu … O trecere obligatorie către o altă lume.
Localitate de graniţă, mai mult mitică decât reală. De aici porneşte drumul către Geoagiu Băi, fosta Germisara.






El Paso, trecerea peste calea ferată, în Texas sau la noi în 2.111 în mai

Din această haltă fără clădire, clădire ce a fost conexată prin continuumul spaţiotemporal cu El Paso din Texasul extrem vestic, pe Rio Grande, acolo peste apă de Ciudad Juarez, oraş în care nu trece o noapte fără o sută de dispăruţi. Ucişi de bandele rivale de traficanţi de droguri şi persoane. Dar dece se înghesuie tocmai în El Paso, fie el cu un s sau cu doi.



CAFE EL PASSO, a cărei conectare cu motelul este observabilă uşor în nopţile cu lună plină

Se poate trece mai uşor pe acolo? Dar aici, în Halta Germisarei, cum de s-a transformat clădirea fostei staţii Geoagiu într-un motel-restaurant, cu meniu fix, ce a durat câţiva ani buni? Ştiţi dece nu puteau dormi oamenii în acest motel? Că nimeni nu a putut rezista mai mult de două nopţi datorită tropăitului halucinant ce se auzea din pivniţă? Că au venit popi cu zecile şi au fugit cu coada în sus? Acel tunel care există fără nici o îndoială, pentrucă au intrat până la urmă în el nişte ingineri de la CFR şi au reapărut după trei zile, nebărbieriţi şi slăbiţi, de parcă ar fi stat acolo trei luni. Cum au ieşit s-au aşezat jos, au cerut apă şi mâncare şi au spus că întrega clădire trebuie dărâmată imediat. Dar proprietarul nou al clădirii, care o botezase „El Passo“, nu se ştie dece, nici el nu mai ştie, a refuzat şi a dat un anunţ, ce poate fi şi acum citit pe Internet:

„Halta Geoagiu 500000 EUR Clădire de 185 m2, cu etaj cu 5 camere lambrisate, 2 băi, şi recepţie ( neterminate) şi 2 balcoane mari, la mansardă posibilitate de construire a încă 3-4 camere. Intabularea este efectuată, nu există datorii, vânzarea putându-se realiza foarte repede. Confort 1 decomandat. Anunţ expirat“.

La Cetatea Blidaru, acum doi ani a fost văzut un tigru, tolănit la umbra zidurilor milenare. După ce l-am fotografiat, a dispărut.

Şi ciudăţeniile nu se opresc aici. Urşi din toată regiunea intră noaptea în motel şi dispar, spre stupoarea vânătorilor ce-i urmăresc şi a personalului din ce în ce mai redus. Pe străzile din El Paso, tocmai în Texas, apar în ultimul timp urşi ce se răspândesc spre munţi. De unde vin şi de când durează această migraţie?
Până şi flora şi fauna de aici sunt unice. Savanţii descriu printre vegetalele ce împânzesc îmrejurimile, plante ca Centaurea scabiosa L. ssp spinulosa ( Roch. ) Hay, Campanula grosseki Heuff., Ononis pseudohircina Schur, Fritillaria montana Hoppe, Calamintha sylvatica Bromf., Allium flavum. Centaurul turbat şi cu spini este o plantă? Interesant. Când este vorba de animale, încurcătura este şi mai mare: Dianthus spicullifolius Schur, Thymus comosus Heuff., Viola jooi Janka, Iris pumila L., Achillea chritmifolia W. & K., Orlaya grandiflora ( L. ) Hoffm., Aristolochia pallida Wild., Quercus frainetto Ten., Tilia tomentosa Manch. Oooo, zei, acum câteva zeci de ani acestea erau plante, când au devenit animale, de când se pot deplasa, se pot iubi sau poate pot şi scrie pe blog? Unde o să ajungem cu atâtea minuni?




Amedeo Modigliani - Ţigancă blondă, poate chiar din Orăştie

Dar ţiganii aceia blonzi ce umplu Orăştia şi împrejurimile de unde vin? De-i întrebi, îţi răspund foarte liniştit ”- De la Geoagiu, domnule” Ce este acolo la Geoagiu ? Am fost şi n-am găsit decât băile romane sau “daco-romane” cum scrie pe un panou. De parcă dacii n-ar fi avut destui bani şi forţă de muncă şi ar fi apelat la romani. Acolo, în spatele actualelor băi, se ridică o movilă cam goală pe dinlăuntru, spartă în vârf, pe fundul căreia curge unul din izvoarele Pârâului Băilor. În vechime apa ieşea chiar prin vârful movilei, îşi depunea sărurile pe pantele acesteia şi se vărsa prin cascada de sub staţiune. Din cine ştie ce motive, apa n-a mai ieşit chiar prin vârf, făcând inutile toate amenăjările de până atunci. Probabil romanii, au săpat un tunel prin care cei ce-şi tratau aici neputinţele, puteau ajunge la apa cea minunată. De multe ori sătenii găseau în pârâul de jos, cârje, bastoane, dar nici urmă de bolnavi. Misterul a luat proporţii când lângă cascadă s-a descoperit o peşteră plină de oase. Marea staţiune vindecătoare a toate bolile, Germisara, cea caldă şi rea, a fost abandonată până prin 1905, când faptele fiind uitate, s-a reamenajat staţiunea actuală. Doar noaptea se mai aud vuiete ciudate ce sperie pe întârziaţii de la cele trei restaurante din jur. Prin ce mister sunt legate între ele cele ce se petrec aici cu cele de la „El Passo“ de lângă calea ferată şi cu „El Paso“ din Texas, USA, încă nu ştiu precis. Dar sunt ore ale nopţii când nu e bine să te plimbi pe străzile totdeauna pustii ale staţiunii. Oameni cu nişte cuşme de piele pe cap, cu săbii în mână, trec bodogănind şi nebăgând pe nimeni în seamă. Localnicii, cei născuţi prin satele din jur şi nu cei veniţi din alte părţi, se dau respectuos la o parte, îşi scot căciula sau pălăria, se înclină şi şoptesc „- Sunt dacii noştri, ei sunt printre noi“.

Comments (2)

1. Chestia cu “în 2011 în mai” mi-a plăcut teribil!
   Comentariu by Max Peter — 16 aprilie 2011 @ 15:33 |Modifică
   
2. Precizia este strict necesară. Altfel cine m-ar mai crede?
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 16 aprilie 2011 @ 21:32 |Modifică
   

Eu şi Sânpetru la Ceata

12 ianuarie 2011

Eu şi Sânpetru la Ceata

Când am mai fost la Vârful lui Vulpe, luând-o pe valea Anineşului în sus, acolo unde se termină dânsa, ca şi drumul care o însoţeşte, am ajuns la un canton forestier. Se vedeau pe jos doar urmele camioanelor ce căraseră buştenii. Cantonul părea părăsit, doar un fâlfâit de perdea m-a făcut să cred că nu e chiar chiar lăsat de izbelişte, ba se vedea şi o mână de femeie ce pusese lucrurile la locul lor, atât cât se poate face la un canton de cel puţin zece muncitori, ce vor să mănânce zilnic. Lăsasem în stânga drumul ce urcă la Ceata, cu aşezarea dacică cea mai întinsă, cu cele mai multe terase, lăsată premeditat de către arheologi, ca şi Vârful lui Vulpe, pe seama viitorimii, de fapt mai curând doar a căutătorilor de comori actuali şi viitori, ale căror manufacturi, adică gropi peste gropi şi cioburi ceramice şi fierotenii cu o utilizare incertă se găsesc peste tot.
Ştiam că de la canton drumul de camion ar trebui să continue în partea cealaltă a culmii, spre Măgureni tocmai, dar nu se vedea nici un drum clar şi în nici un caz unul de camioane. Doar pe culme se ghicea şi în stânga şi în dreapta drumul milenar, acum părăsit de cănd există şoseaua de pe valea Grădiştei, drum ce urca lent de la Orăştioara de sus prin Prisaca, până pe Comărnicel şi apoi mai departe tocmai la Vârful lui Pătru. Am luat-o un pic, aşa cam un kilometru spre dreapta, spre Comărnicel.
Chiar pe culme, adică în mijlocului drumului acum plin de lăstăriş se ridica un turn pentru vânători. Avea vreo 6-8 metri, din lemn, acoperit să nu-i plouă pe domni şi cu o scară ce se putea ridica, să nu urce şi ursul, probabil. Sigur că m-am urcat şi eu, tot uitându-mă după niscai urşi sau lupi sau mistreţi. Fiind acolo sus, mă simţeam în siguranţă, exista şi un fel de prici din crengi aşa mai groase, pe care m-am odihnit puţin. Puţin?
Acum n-aş băga mâna în foc precum Mucius Scaevola.
Oricum, la un moment dat am auzit troznet de crengi şi m-am ridicat să văd mai bine. Ei, şi, şi? Şi un pădurar ca toţi pădurarii, adică înbrăcat în verde ca legionarii lui Iliescu, bine că nu erau şi mineri pe aici pe la Ceata, se apropia ducând de căpăstru patru urşi, doi mai în faţă şi doi mai în spate. Mergeau liniştiţi toţi cinci. Dintre ei, unul, pădurarul vreau să zic, fredona un cântecel, dar pe care nu îl auzeam sau nu îi puteam distinge cuvintele. Cînd s-au apropiat de turn, s-au oprit, iar pădurarul, căci nu putea fi altceva, a început să le dea instrucţiuni.
- Tu te duci pe Prihodişte, vezi că e o vacă beteagă de piciorul stâng din spate, aia a lui Ion. O iei şi ai grijă să-ţi ajungă toată săptămâna.
- Da, mulţumesc nea Petre, săru’mâna. Şi nici una nici două, ursul se ridică în două labe, îi înşfăcă mâna lui nea Petre, căci aşa se pare că-l chema pe pădurar şi-i trase o limbă de-aia de urs de 28 de centimetri.
- Iar tu, Leano, vezi că e un viţel care rămâne mereu în urmă, acolo pe valea Rea.
- Al meu e, moş Petre, îl iau eu să-l cresc.
- Creşte-l că o să-ţi crească şi ţie burta anul ăsta.
- Ah ce bine, moşule.
- Aşa, aşa, ai grijă cu cine-l faci, uite, eu zic cu Martin ăsta, că vă potriviţi, sunteţi de-o vârstă. Tu Martinică să mergi la Costeşti, acolo pe islaz, vezi că noaptea vine pe acolo un cal neastâmpărat, ce nu lasă pe corturari să doarmă.
- O, moşule, două corturi îmi ajung săptămâna asta.
- Nu măi Martine, că dacă-i iei pe corturari s-a zis cu noi toţi cinci. Iei doar calul ăla roib ce dă tot timpul din copite.
- E bun şi ăla nea Petre. Îmi ajunge. Deocamdată.
- Şi să ai grijă şi de Leana, că o ştii de când era mică.
- Aşa e, dar acum e mare şi are o blană …
- Bine, bine, lasă amănuntele.
- Şi eu, ce mănânc săptămâna asta, că mi-e o foame …
- Tu măi Grigoraş nepoate, urcă-te pe scara asta din spate şi vezi că o să găseşti acolo sus ceva bun, dar cu oase multe şi cu blană tare. Dar dacă ţi-e aşa foame, o să te mulţumeşti şi tu.
- E bine moş Petre, uite acum mă urc.
Şi scara începu să se zguduie, iar eu începui să ţip în timp se simţeam cum basca mi se ridică în sus împinsă de părul ce brusc arăta ca o blăniţă de arici.
- Hei, hei, cine e acolo?
- Eu, sunt, pădurarul, mi s-a părut că sforăie cineva acolo sus în pândar.
M-am uitat în jos. Era pădurarul, dar nici o urmă de vreun urs.
- Sunteţi nea Petre?
- Da, de unde ştii cum mă cheamă?
- Păi … mi-au spus de la cabană.
- Ţi-a spus Cugireanca? Păi aia stă doar încuiată şi cu puşca lângă ea.
- Nu … Da … Nu mai ţin minte de unde ştiu.
- Se întâmplă. Dar vezi că azi e Sânpetru al urşilor. Un fel de Sâmbră a urşilor. Se adună toţi şi-şi primesc tainul. Ar fi bine să nu stai prea mult pe aici, că vin urşii.
- Mulţumesc de sfat, nea Petre.
Am coborît pe scara ce acum mi se părea că tremură sub picioarele mele şi am luat-o în marş forţat în jos de nu m-am mai oprit până la cabană la Costeşti. Nu m-am mai oprit nici la canton să văd dacă mai flutură vreo perdea, nici la cantonul părăsit ce fusese staţie terminus a trenuleţului forestier de pe valea Anineşului, nici la unica moară cu apă de pe aseastă vale, nici la casele unde mă invitaseră să-i ajut la cosit. Acum ştiu că asta este o treabă doar pentru un prim-ministru. Pe terasa de la cabană o friptură proaspătă şi o bere rece mi-au oprit picioarele din tremurat.

Comments (2)

1. [...] Eu şi Sânpetru la Ceata Wed Jan 12, 2011 0:00 am Când am fost la Vârful lui Vulpe, luând-o pe valea Anineşului în sus, acolo unde se termină dânsa, ca şi drumul care o însoţeşte, am ajuns la un canton forestier. Se vedeau pe jos doar urmele camioanelor ce căraseră buştenii. Cantonul părea părăsit, doar un fâlfâit de perdea m-a făcut să cred că nu e [...] [...]
   Pingback by Eu şi Sânpetru la Ceata - Ziarul toateBlogurile.ro — 12 ianuarie 2011 @ 00:07 |Modifică
   
2. emotionant si poetic.
   Comentariu by cornel airinei — 10 februarie 2011 @ 14:41 |Modifică
   

Tomis Köstendge Constanţa

16 decembrie 2010

Tomis Köstendge Constanţa

Nu am mai fost demult prin Constanţa. De prin 1980, când am fost la un curs de baze de date, organizat de CEPECA, dacă mai ştie cineva ce era asta. Era un centru de perfectionare a cadrelor cu studii superioare, veneau americani, nemţi, belgieni, francezi să ne mai destupe minţile învelite în tot felul de rahaturi de către comunism. Partidul şi apoi Securitatea au pus mâna pe ea, prea frumos era parcul din jur, pe şoseaua Odăi, dincolo de Otopeni, la stânga vreo trei kilometri, pe care de multe ori îi făceam pe jos. Acum a ajuns, cum era de aşteptat, pe mâna lungă a SRI-ului. Ca un bonus, ultima parte a cursului se ţinea la Constanţa, teoretic sub oblăduirea Centrului de calcul Teritorial, pe care de fapt îi încurcam din treburile lor, aşa că ne trimiteau la … plajă. Dormitul era asigurat gratuit la un cămin de fete foarte binevoitoare cu nişte bieţi cursanţi. Probabil intra în bonus.
Întrucât nu eram mare amator de plajă, am dat turul Constanţei, evident neocolind Piaţa Ovidiu. Interesantele clădiri de vis-a-vis de muzeu erau încă toate în picioare, într-o stare deplorabilă, ca toate clădirile vechi pe atunci. Acum aflu că nu mai sunt deloc. De ce primari avem noi parte în ţara asta? În Bucureşti este la fel, doar că aici, dacă sapi dai cel mult de un cimitir de ciumaţi, aşa cum este cazul cu Parcul Florilor din Pantelimon, acolo unde a fost replantată oribila şi disproporţionata statuie1907, celei căreia oamenii îi transformaseră, pe când era încă la Obor pe 0 în 8, ajungându-se la 1987! . Dacă n-ar fi fost ciumaţii, n-ar fi fost nici parcul, ci o mulţime de blocuri cu zece etaje, aşa cum sunt în jur.
Mozaicul din spatele muzeului, acoperit de o clădire destul de potrivită, se menţinea încă, doar unele porţiuni se ridicaseră, semn că terenul lucra încă. Înafară, spre port, erau doar bălării şi urme ale unor săpături cu buldozerul.

Din ziare am aflat de descoperirea făcută în 1988 de către doi excavatorişti, Hipogeul pictat, căruia, după ce i-au spart tavanul au anunţat imediat pe arheologi. Şi eu care credeam că la fiecare săpătură într-un sit arheologic, aşa cum este Constanţa, trebuie să fie de faţă un arheolog! Perimetrul a fost înconjurat cu un gard, deasupra s-a ridicat o baracă pentru protecţie, s-au pus şi instrumente de măsurare a umidităţii şi temperaturii, care au fost furate, bineînţeles şi s-a făcut un plan de punere în valoare a acestui monument unicat deocamdată în ţara noastră. Planul a rămas plan, doar anul acesta s-a pus un panou în română şi engleză. Cât despre vizitare, nici vorbă, degradarea merge înainte.

După cum declară specialiştii,

„Protecţia mormîntului se va face prin construcţia unei săli expoziţionale, cu reprezentările picturilor din interior printr-un sistem 3D, care va crea turistului impresia că se află în mormînt. S-a luat această decizie pentru că în interior se pătrunde foarte greu, intrarea avînd în jur de 40 de centimetri în înălţime”.

Partea proastă este că s-ar putea să rămânem doar cu sistemul de vizualizare în 3D, care să reproducă ceea ce a fost odată.
Că bani există, o dovedeşte ridicarea unei aberaţii numită “Arc”, un kitsch, care dacă lipsea erau şi bani pentru protecţia şi punerea în valoare a Hipogeului.
Iată ce găsim pe blogul lui Mugur Grosu, probabil din Constanţa

Köstendge-1878 în descrierea lui E. Isambert: Toate casele turceşti, astăzi în ruină, au fost clădite din bucăţi împrăştiate ale edificiilor vechi. Aici o friză greceasca serveşte de temelie unui zid roman; mai încolo cărămizi romane servesc de trepte unei case turceşti…
Constanţa-1999, în descrierea ONG Mare Nostrum: În condiţiile în care zona cea mai reprezentativă a oraşului, Peninsula, se năruie sub ochii noştri, sute de constănţeni au semnat petiţiile noastre pentru recuperarea valorii ambientale a acesteia.

Şi spuneţi că pedeapsa cu moartea a fost abrogată? Cine a făcut prostia asta? Măcar nişte ţepe de lemn, aşa de vreo trei metri, puse în Piaţa Ovidiu, să mai învioreze puţin locul unde este şi acum umbra Marelui Exilat.

Greutăţi, avem greutăţi

22 noiembrie 2010

Greutăţi, avem greutăţi

Sursa mea nesecată de ciudăţenii antice mi-a mai făcut o surpriză, scormonind într-un fost ambalaj de îngheţată “Monte Bianco”. Ambalajul este făcut probabil special pentru colecţionari, întâi ai satisfacţia degustării unei îngheţate maro, pe care scrie “ciocolată” iar pe urmă, după normalul spălat cu detergent de vase şi uscat, se obţine un recipient râvnit de toţi amatorii de chilipiruri vechi. Încăpător, pereţi transparenţi şi garanţia că nu se sparge.
Deşertând, pentru a nu ştiu câta oară conţinutul pe un ziar, evident pe un exemplar maro din România literară, altfel nu funcţionează minunea, am văzut cum cinci piese încercau să se rostogolească şi să treacă în alte file. Haaa, nu le ţine. Am pus toate mâinile pe ele şi le-am prins. Voiau să-mi scape printre degete, dar nu m-am lăsat. Cu nişte mişcări dibace de vechi colecţionar, le-am aliniat în faţa mea şi le-am ameninţat că le arunc pe geam dacă nu stau cuminţi. Au stat, căci nu eram să le mănânc, erau de plumb, şi aveau o formă deloc îmbietoare, aşa cam ca un supozitor. Ba una avea şi un ineluş la unul din capete. Brrr, supozitor de plumb şi cu inel. Grozavă idee au avut anticii noştri dobrogeni.
Aşa aliniate, le-am luat câte unul, câte unul şi le-am cântărit cu cântarul meu electronic de mare precizie, cumpărat de la Târgul Colecţionarilor din faţa Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Este de mare precizie. Cred că la Munchen se cântăreşte cu el ceapa.
Nu cred că au avut toate aceeaşi utilizare. Cred că unele erau greutăţi pentru războiul de ţesut, altele pentru plasele de prins peşte, poate stavrizi, poate guvizi. Oricum, pentru balene nu erau. Ce ar fi zis Green-Peace-ul? Ba poate că una era chiar greutate pentru cântar, un pond aş vrea să zic. Dacă aveţi alte păreri, vă rog, vă invit pe blog. N-aş vrea să mai spun prostii, aşa cum totuşi am făcut. Dar odată recunoscută, greşeala este pe sfert iertată!
Iată care erau greutăţile de plumb pe care doar cu o dibăcie deosebită am reuşit să le opresc să evadeze.

iar dacă le rotim: