sâmbătă, 3 mai 2014

Remember – Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina

15 ianuarie 2013

Remember – Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina

    Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina.
    Dionysos şi Hercules

    Pe unde merg, dau de ei. Eu îi caut pe ei sau ei mă caută pe mine? Şi nu de ieri, de azi. De când mă ştiu. Când eram mic şi vedeam noaptea flăcări pe câmp şi pe dealuri, mi se spunea că sunt aprinse de daci şi să nu mă mai uit acolo, că o să vină după mine. Se pare că m-am uitat totuşi. Când am mai crescut, pe toţi munţii pe care mă plimbam ca prin propria ogradă, îmi ieşeau mereu în cale ba pileaţii, tarabosteşi cu căciuli de piele, ba comati cu pletele lor lungi. Ei cu ale lor, eu cu ale mele, fiecare ne vedeam de treburi, că loc este pentru toată lumea. Că şi mari treburi aveam şi eu pe munte, căscam ochii la flori, la buruieni, la brazi, la animale, la pietre, la ceaţă, la tot ce se vede pe acolo. Şi mai ales la cele ce nu se văd. La străfulgerările luminoase de pe după copaci, la cele din stâncile depărtate. Nici nu aveai pe cine să întrebi să te lămurească într-un fel. Dacă aş fi întrebat, eu rămâneam cu întrebarea iar celălalt cu ochii mari după mine şi cu gura larg căscată şi împopoţonată cu doi, trei dinţi căcănii pe care-i mişca cu limba. Spectacolul nefiind deloc interesant, renunţam să mai întreb.
    Azi aşa, mâine tot aşa, până la urmă dacii ăştia se ţinură de mine, musai să meargă şi ei cu mine pe munte. Ba că dece merg cu aia, că e cam închisă la culoare, că o fi din Mauritania, că aia are capul rotund, că o fi din Hunia, că ăla are o nevastă cu creierul zornăitor şi că de-aia merge pe munte, că ăla are o amantă beţivă şi merge doar, doar o scăpa de ea, mă rog tot felul de motive, doar, doar să merg eu singur cu ei, că aşa le era mai uşor să mă dirijeze ei pe unde s-o luăm. Era unul cârcotaş rău, Vezina îi ziceau ceilalţi, o cam lua şi el pe apa Sulincii de nu-i mai tăcea gura. Da, Vezina, vezi bine că aşa îl chema, n-avea nici o legătură de ADN cu Vezina cel din Sarmizegetusa cea Regia. Cel puţin aşa spunea el. Că ce, Decebal cel cu perul lui Scorilo, avea ceva cu Decebal, măreţul Rex Dacorum? Era plin de Decebali pe atunci. Ba până şi acum mai vezi dintre ei până şi prin Parlament.
    Pe undeva era chiar mai plăcut cu gaşca lui Vezina. Ne opream, eu căutam cosoni verzi iar ei mişunau şi se întorceau repede cu un braţ de lemne, cu plosca plină cu apă rece luată de la un izvor pe care numai ei îl ştiau, cu o căciulă plină cu mure, zmeură, afine sau fragi, depinde pe unde ajunsesem, cu un burduf de brânză, cu o cană de lapte prins, din aceea ca la Cugireanca, s-o răstorni, dar laptele să stea acolo, puneau repede cortul, grijulii să nu mă prindă vreo ploaie, mai dădeau prin jur cu beţele în pământ să alunge cârtiţele să nu mă gâdile noaptea pe sub cort, trai pe vătrai, nineacă, vorba înţeleaptă a lui Vezina. Ei se pare că nu mâncau deloc, aveau doar de mine grijă. Eu mâncam pe rupte, ei se retrăgeau parcă strategic. Seara aveau grijă de foc, să fie stins la timp, nici prea devreme, nici prea târziu, să alunge urşii cei curioşi, dar nici să atragă ceva migratori, de care munţii nicicând n-au dus lipsă. Noaptea ei stăteau prin pădure, nu departe de cort, la taclale, într-un dialect ce-mi părea cunoscut, dar totuşi de neînţeles. Dimineaţa toţi erau treji şi odihniţi. Niciodată n-am văzut pe vreunul dormind, plângându-se de bătături sau alte neplăceri ce mie mi se păreau inerente. Băieţi de treabă, toţi. De gaşcă, cum spuneau ei, “Gaşca lui Vezina”.
    Câteodată dispăreau însă. Nici urmă de daci. Cum se făcea însă, tocmai atunci se întâmplau “minunile”. Ba apăreau ielele, ba o vulpiţă drăguţă ce-mi scormonea în creier, ba dintr-odată zidurile cetăţilor, altfel nedeosebindu-se cu mult de poiene, se ridicau brusc, cetăţile însele erau cuprinse de frenezia dacilor de dinlăuntru, sute de cai zbierau nerăbdători, vaci şi oi parcă voiau să mă ia cu asalt. Când nebunia era în toi, apăreau nu ştiu de unde, dacii “mei”, gaşca, niciodată cu mâna goală şi brusc totul dispărea în neant. Mă cam jenam să le povestesc ce s-a întâmplat, dar nici acum nu cred că erau străini de “minuni”.
    În ultimul timp nu mai sunt aşa pisălogi, o fi îmbătrânit şi Gaşca lui Vezina, dimineaţa mă lasă în pace, pot să dorm cât vreau, să mănânc, în fine, aproape tot ce vreau. Cum am burta plină încep să se agite. Ai dat drumul la calculator, ai scanat pozele alea vechi, cu timbrele alea ce faci? Ba îmi mai dau şi sfaturi: ia-ţi un disc extern de ăla mare, că văd că te cam lasă memoria. Cu unul de 3 T cred că ţi-ar sta bine. Cred că peste doi ani o să-ţi trebuiască unul de 30 de T, îmi spune cu drăgălăşenie Vezina. Mă şi ajută, zău. Hai să-ţi dau o poză de sus a Zonei, pune-o la Hărţi. E proaspătă, de la englezoi, doar că e mânjită un pic cu maro de ultimul arheu. Ia şi cărţile astea de istorie, să înveţi şi tu ceva, că atunci când ai vrut facultate de istorie, nu puteai, că nu aveai “origine sănătoasă”, tac-tu era economist. Şi numai ăia “sănătoşi” erau primiţi la istorie şi nu numai acolo. Asta ca să nu mai vorbim că fusese declarat la un moment dat chiabur, că de legionar, noroc că a ars arhiva lor de pe Roma, de la “Casa Verde”, că altfel aveai loc la măturat străzile iar tac-tu la Canal. Ştiu că nu le citeşti pe toate, cărţile astea, dar măcar dă-te mare că le ai. Şi ai putea să ne faci şi nouă un Remember de ăla cum le făcuşi şi Nuţiei şi Vasilcăi, că n-or fi ele mai procopsite ca noi. Nici nu trebuie să scrii despre noi, scrie pe unde te purtară paşii, nu-i musai să spui că te-mboldirăm noi. De fapt ai scris, dar vrem şi noi un Remember. Uite, îţi pun toată Gaşca mea de daci la dispoziţie, dar mâine, poimâine, să ne vedem şi noi în Catastif, vreau să spun în Remember.
    Ce era să fac? No, hai la treabă!
    Remember – Gaşca lui Vezina.
Publicat de la Niciun comentariu:

Felioara

24 iunie 2012

Felioara

    Felioara, zisă mai demult Marienburg (Cetatea Mariei) sau în ungureşte Földvár (Cetatea de Pământ), cuvânt care prin autohtonizare a dat şi denumirea actuală, a fost sediul Ordinului teutonilor din Ţara Bârsei între 1211-1225. Din mândra Cetate a teutonilor închinată patroanei lor, aproape neprihănita fecioară Maria, puţine pietre se mai află la locul lor. Când cavalerii teutoni au fost invitaţi să părăsească Transilvania, ţăranilor din jur parcă li s-a dat o comoară. Şi-a luat ficare porţia de pietre şi şi-a îngropat-o la temelia casei, aşa cum făcură şi ţăranii isteţi de pe Valea Grădiştei cu ce mai rămăsese din Cetăţuia dacică din Cosoneşti. Prin 1992 pentru mine a fost speranţa unui altfel de Eldorado. Nu, nu am vrut să mă fac cavaler teuton, oricât v-ar mira. Nici să-mi fac o dacea folosind pietrele ruinelor ce au rezultat din mai noua cetate feudală săsească după unii sau ţărănească după alţii. Lumea se îmbogăţea rapid din te miri ce. Din vânzare de rulmenţi la turci, din nicovale şi ciocane duse la sârbi, din culesul portocalelor din Grecia, din adusul unor hârburi de maşini din Austria sau chiar din Germania, din condus centuriste la Istanbul, din gâdilat babele italience şi din câte şi mai câte.
    Un prieten de-al meu din Bucureşti avea un prieten în Braşov. Prietenul prietenului meu avea un prieten în Felioara. Acest prieten al prietenului prietenului îşi cumpărase nişte oi de la un CAP sau poate că era IAS şi căuta să ne convingă pe toţi ce bună afacere făcuse şi cum o să ajungă el în curând miliardar. Toţi l-am crezut, doar vedeam pe atâţia apărând în jurul nostru, ca ciupercoii după furtună. Nu aveam de făcut decât câteva mici trebuşoare, să spunem câte oi dorim fiecare, să dăm banii pentru ele şi apoi liniştiţi să aşteptăm dividentele – bani, carne, ouă, brânză. Ca nişte oameni cumpătaţi, ne-am gândit să ne limităm pentru început la 20 de oi fiecare.
    Dece 20 şi nu 18 sau 25? Aşa ştiam de la albine, că trebuie să ai cel puţin 20 de stupi ca jobul să fie rentabil. Şi de, distanţa dintre un stup şi o oaie nu mi s-a părut mie aşa mare. Toţi, specialişti unul şi unul, au fost de acord. Am făcut rost de bani, pe atunci nu era chiar aşa de greu, dar tot erau o grămadă. Am dat grămada prietenului meu, care i-a dat două grămezi prietenului din Braşov, care i-a dat trei grămezi cunoştinţei din Felioara. Cu cele trei grămezi felioreanul s-a dus la CAP-ul sau IAS-ul de acolo şi a antamat oile.
    Doar că timpul trecea şi oile “noastre” nu dădeau nici un semn. Ce tu brânză, ce tu ouă, ce tu un ban acolo … Ne-am gândit că ar fi bine să facem şi noi o vizită de lucru pe acolo. Cel puţin bătrânii noştri aşa credeau, că ochii stăpânului îngraşă vita. Aşa o fi fost pe timpul lor. Eu şi cu prietenul meu, ne-am dus la prietenul din Braşov, care, să nu fie aşa chiar singur, îşi luă şi nevasta şi aşa toată trupa am luat calea Felioarei.
    Drumul era ca în palmă, căci de, noi nu ştiam pe atunci, dar aflarăm repede, repede, că acolo era o uzină ce făcea nu şuruburi, nu biciclete, nici măcar maşini de cusut, ci doar prăjituri, yellow cake. Aşa se numea produsul acela ce pleca mai departe, aproape de Piteşti, de unde îl prelucrau iarăşi şi sub forma unor pastiluţe ajungea la reactorul de la Cernavodă. Uzină rentabilă, mergea bine, avea alături şi un lac, unde puteai să pescuieşti fără nici o frică, nu te oprea nimeni pe atunci, crapi mari, de nu intrau în copaie. Ei, aveau ei o hibă, unii aveau două capete, alţii chiar trei, ba unii aveau şi nişte picioruşe cu care se târau pe fundul lacului. Dar pe cine deranja asta? Tăiai picioruşele, capetele de rezervă, le aruncai înapoi în lac şi duceai crăpcăunii, căci aşa le ziceau sătenii, la nevastă şi copii acasă. Ce lac frumos … O poezie, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor. Stăteai la umbră, te aşezai pe un scăunel neapărat, căci altfel îţi intrau râmele alea lungi de nămol, de o juma de metru lungime şi groase cât degetul mare, îţi intrau zic, pe sub cracii pantalonilor şi cine ştie unde mai ajungeau … apoi aruncai sfoara cu o buca de râmă pusă pe un cârlig din ăla pentru rechini de Floreasca şi nici nu treceau cinci minute şi trebuia să te ţii de o salcie să nu te ducă crăpcăunul la fund. Mai chemai pe careva, întotdeauna mai erau ceva gură-cască pe acolo, că muncitorii nu erau ei tembeli chiar aşa să stea toate cele 6 – 7 ore în fabrică. Îşi luau lăpticul cu ei şi “făceau lacul”.
    Astea le-am dibuit noi repede, dar venisem după oi, după oile “noastre”. Ajungem noi la casa omului, a oierului să-i spunem, dar poarta închisă, un câine ne mârâia, două pisici scuipau pe un şopron şi nu numai atât, nişte răgete înfiorătoare se auzeau dintr-o şură. “ – E măgarul”, ne linişti prietenul prietenului meu, aprobat imediat de nevastă.
    Băturăm, băturăm cu pumnii, cu încălţările, apoi cu nişte pietre, pe care într-un târziu le aruncarăm spre sursa răgetelor. Sursa, deci măgarul, tăcu şi brusc se auzi un acompaniament de sforăituri, tuse, scuipaţi şi înjurături. “ – Care eşti bă acolo? Dă ce mă scoli la ora asta?” Ne-am uitat îngrijoraţi la ceas. Era douăsprezece ziua, amiaza mare adică. Întradevăr o oră nepotrivită să trezeşti oamenii. Prietenul prietenului meu căută să-l liniştească. “ – Noi suntem. Am venit să ne vedem oile”. “ – Oile, care oi bă, ce sunteţi beţi? Duceţi-vă acasă, că pun câinele pă voi”. Între timp câinele, rău tare, dăduse o ulucă deoparte, venise la noi şi ne lingea mâinile, parcă vrând să-i facă în ciudă. Prietenul prietenului meu, ba şi nevasta prietenului prietenului meu, nu se lăsară, era în joc onoarea lor. Bătură în gard, aruncară cu pietre luate de pe drum, până când, ţinându-se cu amîndouă mâinile de uşă, ieşi în sfârşit din cotineaţă şeful oilor. Ceva mic, cu mustaţă mare, jegoasă, învelit în nişte cârpe de provenienţă incertă, se holba la noi cu un singur ochi, rotindu-l ca pe un radar. “ – Aaaa, tu erai, ce cauţi aici?” spuse către prietenul prietenului meu. “ – Păi oile noastre, ce crezi că putem căuta. Unde sunt, vrem să le vedem” “ – De ce?” “ – Păi nu sunt ale noastre? Nu ţi-am dat bani să le cumperi? Unde sunt?” “ – Mi-aţi dat bani, am cumpărat oile, ce mai vreţi?” “ – Arată-ni-le şi nouă” “ – Ei, asta-i acum, nici nu sunt aici, sunt la păşune.” “ – Hai să le vedem” “ – Nu să poate, le deranjăm. Staţi dumneavoastră aici, eu mă duc şi vin cu ele mintenaş. Şi să pregătiţi banii, ştiţi dumneavoastră, banii pentru ciobănit.”
    Şi uite aşa, venirăm să ne luăm partea şi ne vedeam şi jecmăniţi de chiorul ăsta. Ce ciobănit? Ce taxă mai e şi asta? Ne uitam în sus la mândrele ruine ale Cetăţii Felioarei şi parcă zidul acela înalt şi lung începea să se aplece peste noi. Mă dădui un pic înapoi, parcă nu-mi venea să cred. Pe zid, cu litere de un metru scria, cu vopsea albă “Trăiască P.M.R.” Bună vopsea. O să reziste mai mult de douăzeci de ani. Stătutăm în maşină cam o oră, nu puteam să stăm nici în picioare atât, nimeni nu ne invitase în curte măcar, poate ne-o fi fost un pic de sete. Doar măgarul mai zbiera din când în când, să se asigure că nu este nici el singur. Pe strada-uliţă nu trecea nimeni, parcă tot satul era pustiu, parcă ar fi trecut o atomică pe aici înaintea noastră. Ptiu!
    Pân’ la urmă văzurăm oile. Chioru-şchiopu-jegosu’ cu o bâtă drept pulan de paradă, mergea în faţă. După el, împinse de câinele cel rău, o droaie de patrupede, cred strânse de pe uliţă. Nu erau două la fel, unele galbene, altele pătate, maro, negre, cu pete roşii, verzi, albastre de la niscai semne de proprietar, multe erau şchioape, ugerele şi le lăsaseră prin alţi coclauri, care mai avea blană, era plină de scaieţi, câteva erau chioare. Frumoasă turmă de mioare. O poezie. Începurăm să le numărăm, nu ştiu de ce. Erau douăzeci. Ale cui erau? Cred că le închiriase pentru o oră pe o juma de ţuică de la careva ce le ducea la abator. Mândru de el îşi aştepta taxa de ciobănit. Sunt un tip calm, nu m-am mai bătut cu cineva din şcoala elementară, dar şi atunci bătaia între noi era un fel de sport. De data asta însă, simţeam cum mi se urca furia la cap, iar prietenului meu, prietenului prietenului meu, ba chiar şi nevestei prietenului prietenului meu, aşişderea. “Taxatorul” începuse să simtă că a întins prea mult coarda şi că aceasta o să pleznească lovindu-l tot pe el. A început brusc să zbiere după ajutor. Măgarul se speriase şi dădea cu copitele în uşa şopronului, din coşar sări o arătare cu o furcă, de ziceai că e Scaraoţchi, dar care când ne văzu că suntem mai mulţi, aruncă furca, puse labele de sus la ochi şi schelălăi “ – Nu daţi în tata, nu vedeţi că e nebun?” Vedeam noi, vedeam şi cum ni s-au dus banii până în Olt, ba chiar mai departe. Oile, sau ce-or fi fost patrupedele şi tripedele astea ciudate au luat-o înapoi, nu ne-au vrut nici ele pe noi de rude – sau afine, mă rog.
    Nevasta prietenului prietenului meu s-a întors scum către bărbatu-său, către prietenul prietenului meu adică şi-i zise “ – Cu ăştia ai făcut tu afaceri? Ce ne facem acum? Avem datorii la oamenii ăştia serioşi. Şi să nu te mai prind că mai scrii poezii. Că de-aici ţi se trage. Crezi că nu ţi-am găsit fiţuicile alea? Cu de-astea m-ai făcut şi pe mine praf când eram mică, mă rog, aşa mai tinerică. Acum ce mai vrei, de ce mai scrii? Ţi-ai găsit pe alta mai siliconată? Nu trece ziua să nu-ţi găsesc o fiţuică prin buzunări. Uită-te şi tu la oamenii ăştia serioşi. Îi vezi tu scriind poezii? ” Şi se uită aşa la mine că-mi dădui seama că nici nu mai sunt sigur dacă mi-am pus pantalonii când plecai de dimineaţă de acasă. Of, poeziile astea, cum pot să bage zâzanie între oameni.
    Ce să mai negociem, ce să mai împărţim? A rămas vorbă că o să ne recupereze ei banii şi o să ni-i trimită. Şi chiar ni i-au trimis în câteva luni. Nu cred însă că au recuperat vreun ban de la “taxator”. Pe la Braşov am mai trecut de multe ori, pe la Felioara deloc. Aud că Uzina R, cu R de la Felioara, căci n-o fi cu R de la Radiaţii, merge bine iar nivelul radiaţiilor este în limitele normale. Nici nu mă aşteptam la alt rezultat. Bine că nu m-am văzut stăpân peste oile alea.
    Am meditat mult să-mi dau seama unde am greşit. Cred că dacă Felioara era mai aproape, altfel ar fi stat lucruşoarele. Am început să caut niscai oi prin preajma Bucureştilor, pe la Ciorogârla, pe la Tâncăbeşti, Săftica, Otopeni. Dar ce să vezi şi să nu crezi? Nu mai erau oi! Cică vine unul şi unde vede oi le ia pe toate. O fi nebun, gândii eu. Pe urmă am auzit că le mâna din spate până la Constaţa, le urca pe vas şi direct în Liban cu ele. Da, era o idee bună, bună de tot. Dar nu mai era loc şi de altcineva. Cum îl chema? Păi se pare că-l chema Beeecali sau cam aşa ceva. M-am lăsat de poezii cu beee, beee, şi m-am apucat de … de ce oare m-am apucat?

5 comentarii

  1. Superb! Hahaha, ce fac poeziile acestea din om…
    Comentariu by Alex — 29 iunie 2012 @ 11:24 |Modifică
  2. @Alex:
    Hahaha, Hahaha, dar toată povestea cu oile este aproape adevărată. Cu banii pe care-i băgasem în oi, mai bine luam doi munţi la Măgureni, acolo, un pic mai sus de Sarmisegetuza Regia! Cred că s-ar mai putea şi acum, dar acum, degeaba …
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 29 iunie 2012 @ 13:50 |Modifică
  3. Ce-ai avut cu D, bre ? ( FelDioara )
    Comentariu by Roderick — 30 iunie 2012 @ 12:12 |Modifică
  4. @Roderick:
    Mă mai distrez şi eu, nu pot să fiu tot timpul serios! Plus că în felul acesta păstrez secretul de stat privind obiectivele noastre submoleculare! Şi încă nu am spus nimic despre Uzina G – a nu se confunda cu punctul G …
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 30 iunie 2012 @ 16:59 |Modifică
  5. Excelent! :D :D
    Comentariu by Peter — 30 iunie 2012 @ 17:37 |Modifică
Publicat de la Niciun comentariu:

Ciucaş, mon deuxième amour

26 iulie 2011

Ciucaş, mon deuxième amour

    Ciucaş, mon deuxième amour
    Ciucaşul văzut de la Muntele Roşu © C.I.
    Ciucaş, un masiv montan apropiat de capitală, dar cu nici o legătură feroviară. Trenul te duce până la Ploieşti, acolo schimbi cu o cursă interesantă supraetajată până la Mâneciu, apoi stai ca prostul să prinzi vreun autobuz sau o ocazie până la Cheia. După ce-ţi faci piaţa cauţi o altă ocazie, pe care cel mai probabil n-o s-o găseşti, care să te urce la cabanele de la Muntele Roşu. Deacolo nu te baza pe nici un teleferic, poate doar în secolele viitoare aşa ceva, urci şi cobori şi iar urci până la cabana Ciucaş, aflată pe platou. De acolo o iei sau în stânga spre Baba Runca, la şoseaua de rezervă Bucureşti-Cheia-Săcele-Braşov, sau o iei în dreapta, faci creasta dacă este timpul frumos, cobori pe la izvoarele Teleajenului la poina Stânei, loc unde şi-au făcut românii cei mai descuiaţi nişte căsuţe de vacanţă, fără lumină electrică, fără apă curentă şi evident şi fără canalizare. De acolo ai un drum ce a fost el asfaltat odată, nu se ştie când, până la şoseaua spre Cheia, mai jos de staţiune şi aproape de o adunătură de case cu femei, mânăstirea Suzana. Maicile au automobile proprii, pantaloni, fuste scurte şi ce or mai avea pe acolo. Intrarea în stabiliment se plăteşte înainte. Ai şi un muzeu, mai ai unul şi în Cheia, cu animale împăiate.
    Aşa că cel mai bine este să vă adunaţi câţiva şi să mergeţi cu maşina mică, mai mult sau mai puţin personală.
    Dacă urci de la Cheia spre Pasul Bratocea, după ce treci de ramificaţia către Muntele Roşu, pe drepta se face splendida Vale a Berii. Chiar dacă o să trebuiască să vă lăsaţi maşina la barieră, lucru care se poate însă negocia, doar într-o oră sunteţi înapoi, nu-i aşa? Mergeţi vreo doi, trei kilometri în sus, panta este foarte mică, dar pietricelele din pârâu au toate culorile, mai ales când sunt ude. Brazii încă mai rezistă pe aici iar florile vă vor spune o mulţime de lucruri. Dacă nu plouă torenţial! Sus, din Pasul Bratocea, deasemeni o puteţi lua la dreapta, măcar până la Releul de televiziune, până unde merge şi şoseaua. De aici se poate urca pe culme, treceţi şi pe lângă Sfinzul Bratocei, pe stânga, ascuns, apoi tot în sus, pe lângă Tigăi, spre Vârful Ciucaş. Dar florile, florile sunt de neuitat. La fel ca şi în marea poiană de la Muntele Roşu, acum însă păscută « la ras » de vaci şi de turişti. De dormit găsiţi peste tot, în Cheia, la Muntele Roşu, la Bratocea. No, hai!
    Pădure la Muntele Roşu © C.I.
    Licheni - Parmelina tiliacea - pe scoarţă © C.I.
    Sphagnum - Muşchi de pădure © C.I.
    Găuri în trunchi putred, tot la Muntele Roşu - © C.I.
    Brăduţi, de fapt moliduţi, în poiana de la Muntele Roşu - © C.I.
    Pădurea de fagi bătrâni de la Muntele Roşu - © C.I.
    Zadă sau Larice - Larix decidua - © C.I.
    Cicoarea - Cichorium intybus - ce creşte peste tot - © C.I.
Adăugaţi o legendă
    Şi un scaiete - Carduus nutans - chiar şi la Muntele Roşu © C.I.


    Asta chiar că ar fi iarbă - © C.I.
    Autoportret pe iarbă - © C.I.

2 comentarii

  1. puneti-o si pe Roki ca-i frumos colorata!
    Comentariu by cornel airinei — 27 iulie 2011 @ 13:37 |Modifică
  2. Mda… Când am văzut articolul în fluxul de ştiri, am sperat să nu fie vorba despre bere… Ei bine, n-a fost! Este o zonă care-mi place, am apucat şi am bătut-o cu piciorul. Am ceva amintiri frumoase de acolo.
    Comentariu by Peter — 27 iulie 2011 @ 19:05 |Modifică
Publicat de la Niciun comentariu:

Bucegi, mon premier amour …

21 iulie 2011

Bucegi, mon premier amour …

    De la vârsta de 10 ani am urcat pe Bucegi. De la 16 ani am mers fără părinţi, doar cu prieteni de vârsta mea, pe care i-am îmbolnăvit iremediabil de dragostea de munţi. De la 18 ani, gelos că şi alţii i-ar putea vedea aşa cum îi vedeam eu, am început să merg şi singur. Mă puteam opri unde voiam, să admir o floricică, nişte nori sau umbra unor stânci. Pentru mine conta drumul, nu ajunsul la o cabană, de care acest masiv muntos, aflat la periferia Bucureştiului (…) nu duce lipsă. Fiecare cabană avea şi ea istoria ei, trebuia să ştii când a fost construită, de câte ori a luat foc, cum arăta mai demult. Pe pereţii cabanelor nu erau reclame pentru băuturi răcoritoare şi gagici pe plajă, ci panorame ale munţilor, notat fiecare vârf cu numele şi altitudinea. Iar la intrare era o hartă a masivului, cu marcajele şi durata fiecărui traseu. Nu exista “nu avem locuri”. Se puneau saltele printre paturi, de fapt lângă priciurile cu două sau trei nivele, ba chiar şi în sala de mese, bufetul închizându-se la ora 10 seara. Pe lângă pereţi erau bănci, pe care am dormit de nenumărate ori, învelit cu pătură oferită de cabanier cu cel mai natural gest. Iar felinarul puternic din faţa fiecărei cabane era mereu aprins noaptea, ca un far pe timp de furtună.
    Nu ştiu de ce mergeam pe munte. Este greu să explici unuia care nu a fost niciodată pe acolo. Iar după ce ai fost măcar odată nu mai întrebi dece.
    Genţianele mele © C.I.
    O altă plantaţie a mea © C.I.
    Poate nu se vede bine ... © C.I.

    Culoare la modă ... © C.I.
    Potecile largi ale Bucegilor © C.I.
    Jneapănul, pe cale de dispariţie, prin grija ciobanilor de pretutindeni © C.I.

9 comentarii

  1. Buna ziua
    Numele meu este Constantin Iacob si as dori sa facem un schimb de linkuri – 3 way link exchange – in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://iasi-anunturi.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Iasi (fara diacritice)
    Astept raspuns de la dumneavoastra indiferent daca acesta este pozitiv sau negativ. In caz ca sunteti de acord trimiteti-mi titlul pe care il doriti si linkul
    Va doresc multa sanatate si toate cele bune.
    Comentariu by Iasi — 21 iulie 2011 @ 22:09 |Modifică
  2. frumos!… ca despre o iubita care a murit… dar despre care stii ca te asteapta Dincolo…
    Comentariu by cornel airinei — 22 iulie 2011 @ 12:42 |Modifică
  3. Este o iubită ce nu m-a dezamăgit niciodată şi este mereu cu mine, chiar dacă eu … Nuţia, Fifi, Vasilca, Vulpa … (!)
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 22 iulie 2011 @ 13:53 |Modifică
  4. lasati ca stim noi: ati sta toata viata cu nasul intre tatele lui Nuti care miros asa apetisant a carnati de Plescoi!!!… restul sunt iubiri trecatoare…
    Comentariu by cornel airinei — 22 iulie 2011 @ 15:54 |Modifică
  5. “Iar după ce ai fost măcar odată nu mai întrebi dece.” Zau ca da, intelepte cuvinte, am patit-o si eu la 14 ani, acum am la randu-mi ucenici care au luat “boala”, fara sa aiba habar cum si cand s-a-ntamplat. Eu le-am spus doar ca stiu cat dureaza convalescenta: toata viata!
    Comentariu by kolector — 22 iulie 2011 @ 16:24 |Modifică
  6. @cornel airinei: Vai, dar nu mă aşteptam din partea dumneavoastră, stimate domnule Cornel Airinei. Nu aţi observat că acesta este un blog serios? Sau chiar nu se observă? Să spuneţi dumneavoastră aşa ceva despre Nuţia, care şi-a desfăşurat activitatea de pruncă chiar acolo, lângă dumneavoastră, poate că i-aţi fost şi mentor … Auzi, Pleşcoi, rimează cu Băicoi,gara aceea căreia i s-a schimbat numele pe timpul lui Ceau în Floreşti. M-aţi făcut să tuşesc de nu mai puteam. Noroc cu Fifi şi Vasilca ce s-au repezit ca la pomana sfintei Paraschiva, care să mă bată mai bine pe spate, până mi-au ieşit toate alea sfinte pe gură! noroc cu Dom Camion ce veni, le luă pe amândouă şi le scoase afară în ploaie să se mai răcorească şi ele. Am spus că plec de aici, dar V5 a sărit în sus ca o rachetă şi mi-a spus “- Noi de-aicea nu plecăm”. Vedeţi unde am ajuns din cauza finei aluzii a dumneavoastră privind putoarea Nuţiei?
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 22 iulie 2011 @ 16:42 |Modifică
  7. @kolector: Şi nu numai atât. M-am hotărît să pun cel puţin odată pe săptămână ceva poze mai interesante, recuperate din cele făcute mai demult. Atâta doar că am avut doar aparate proaste şi poze făcute de mine! Asta este!
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 22 iulie 2011 @ 17:05 |Modifică
  8. mentor, nu!… doar mentosan!
    Comentariu by cornel airinei — 22 iulie 2011 @ 18:23 |Modifică
  9. #constantin iacob : Nu fac schimb de linkuri. Pe blogul meu admit pe cine vreau eu. Eeeei …
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 14 august 2011 @ 20:39 |Modifică
Publicat de la Niciun comentariu:

Dacii şi … roata dinţată

16 mai 2011

Dacii şi … roata dinţată

    Rotonda montată de arheologi din resturile găsite. Fotografie din Geto-dacii de Ion Miclea şi Radu Florescu, 1980.
    Nu era nevoie să susţină cineva că dacii aveau cea mai mare roată dinţată din lume, ca să avem tot respectul pentru civilizaţia lor. O roată dinţată trebuie să aibă dinţi, care să reziste la efort. Iar dinţii trebuie să urmeze un contur circular, sau măcar, ţinând cont de ultimele invenţii în materie, un contur poligonal închis. S-au făcut roţi dinţate din diferite metale, din materiale plastice, unele modele au fost făcute din lemn, dar nimănui nu i-a dat prin cap să le facă din piatră, fie ea şi andezit. Ar crăpa imediat, nu ar putea fi folosite decât cel mult la un monument al roţii dinţate.
    Cât despre mecanismul grecesc găsit într-o epavă din apropierea insulei Antikythera, acesta era confecţionat din tablă de bronz de doi milimetri grosime, iar dinţii rotiţelor dinţate aveau forma unor triunghiuri echilaterale. Confecţionarea acestuia a fost contemporană cu existenţa civilizaţiei dacice.
    Plintă spartă cu dalta. Se văd trei segmente şi o altă spărtură, probabil de la o altă plintă © C.I.
    Doar că presupusa roată dinţată găsită la Sarmisegetuza Regia în imediata apropiere a discului de andezit cu zece raze şi a zidului de sprijin al terasei X, nu reprezintă decât rămăşiţele împrăştiate a două discuri de andezit de pe terasa a X-a, luate sau alunecate de acolo. Probabil că romanii au avut nevoie de două plăci groase şi patrate de andezit. Le trebuia pentru vreun postament al unui altar, de exemplu. De unde să ia materialul, când de aceste discuri se împiedicau mereu? Nimic mai simplu decât să sape cu dalta pe traseul laturilor patratului, aşa cum se face şi acum în pietrării pentru desprinderea blocurilor. În găurile făcute cu dalta se băteau pene de lemn, se udau bine şi în câteva ore, penele umflându-se, piatra se despica pe traseul ales.
    Segment de plintă, se văd urmele dălţii © C.I.
    Se văd foarte clar în toate fotografiile urmele de daltă, ce străpung până la jumătate discul. Mai mult, ele urmează o linie dreaptă şi nu un cerc. Orice pietrar aşa va da găurile cu dalta, la distanţe egale cu lăţimea dălţii. Nu e nevoie să fie mai dese. Şi nici nu va măsura distanţele cu centimetrul sau cu altceva. Nu are nevoie. Iniţial pietrele erau împrăştiate pe câteva zeci de metri pe terasă, dar arheologii au căutat să reconstituie obiectul iniţial. Nu le-a reuşit, se vede din fotografia publicată în acea carte groasă, cu foi lucioase şi cu nişte culori mizerabile, format mare, numită “Geto-dacii” de Ion Miclea şi Radu Florescu, apărută în 1980. Nu le-a reuşit. Nu le-au pus în ordinea firească şi nici nu au dorit acest lucru. Altfel nu-mi explic poziţiile nefireşti, prea deschise, ca să nu zic crăcănate, ale fragmentelor ce au fost înşirate acolo pentru ca arheologii şi ciracii lor să stea comod pe ele în jurul unui foc.
    Alt segment de plintă. Restul, spre Valea Godeanului © C.I.
    Doar căutarea fragmentelor lipsă, măsurarea, fotografierea şi repunerea în poziţia iniţială, pe terasa a X, ne-ar putea lămuri definitiv.
    Pe panta dinspre Valea Godeanului sunt sute de pietre de toate felurile, unele peste altele, acoperind eventualele terase de acolo. Toate ar trebui ridicate de acolo, unde au ajuns cu ajutorul romanilor şi arheologilor daicovicieni, inventariate, măsurate, fotografiate, reconstituite tridimensional pe calculator şi atunci putându-se încerca o reconstituire a tuturor sanctuarelor, reală sau virtuală, descoperite sau nu. Marele avantaj este că nu cred să fi luat cineva de aici zeci de pietre ca să-şi facă temelii la case. Cu excepţia arheologilor ce şi-au făcut cabana mai jos de terasa XI şi closetul peste nişte brăţări dacice.

Un comentariu

  1. Mare păcat! Lipsa de interes este incredibila!
    Comentariu by Mihai — 17 mai 2011 @ 22:55 |Modifică
Publicat de la Niciun comentariu:

Labrumul de la Sarmisegetuza Regia

15 mai 2011

Labrumul de la Sarmisegetuza Regia

    Mutate mereu în ultimii cincizeci de ani, urgisite datorită greutăţii lor să nu fie duse nici la Cluj, la Muzeul de Istorie, care numai pe ele nu le mai aşteaptă, nici să fie chiar aruncate spre Valea Godeanului, lada de gunoi arheologică, nişte spărturi de andezit cu forme rotunde, zac pe lângă locul unde înainte erau depuse toate ciurucurile, discuri enorme de beton, butoaie de tablă, un vagonet, nişte şine contorsionate de la impactul cu cel mai nearheologic instrument cu care s-a săpat aici – excavatorul. De multe ori am admirat prelucrarea atentă a suprafeţei interioare. Apa de ploaie se strângea în spărtura mai mare, diverşi duşi cu duhul puneau să plutească în ea lumânări şi capace de Cola, iar un ciuban ce obişnuieşte să sperie copiii cu un ciomag şi spune poveşti inventate pe loc, îţi demonstrează că nu este nici mai mult nici mai puţin decât un … astrolab. Aşa i-a spus lui un învăţat venit tocmai din Anglia, să vadă cum au reuşit dacii să-i înveţe arhitectură pe protocelţii sau ce or fi fost aceia care cu câteva mii de ani mai înainte construiseră ansamblul de la Stonehenge. Un american văzându-l cât de multe ştie, l-a făcut vechil la castelul ce şi l-a construit nu departe, pe drumul spre Costeşti, castel sau grajd pentru dinozaurieni, ce provoacă râsul tuturor turiştilor. Şi l-a mai făcut şi şef de revistă dacică, în care publică toţi dacomanii din judeţ.
    Fragmentul mare din ligheanul de andezit - Labrumul © C.I.

    Alte două fragmente din labrum © C.I.
    La început erau cel puţin trei fragmente, acum sunt doar două, dacă nu cumva cu ordinea ce s-a făcut anul trecut, nu au dispărut şi acestea.
    Vasul acesta nu era nici măcar rotund, ca toate vasele, semăna mai mult cu lavoarul de marmură pe care îl avea bunica mea la ţară, pe lângă Piteşti, i-l adusese bunicul de la Viena. Avea şi o buză groasă, aşa cum nu era vasul în rest.
    Fragmentul mare din labrum - din profil © C.I.

    Da, buză, adică labrum. Adică vasul acela care se găsea în orice baie romană ce se respecta, în caldarium, în unul din capete, la celălalt capăt fiind amenajată un fel de piscină caldă, calida piscina cum i se spunea. Oamenii luau apă fierbinte din labrum şi îşi turnau pe cap înainte de a ieşi din baie. Pereţii vasului fiind groşi, apa se păstra fierbinte mult timp.
    Dar cum a ajuns Labrumul acesta făcut arşice şi incomplet, acolo în mijloc, pe terasa a IX-a? Ia să vedem ce mai găsim în densa şi documentata lucrare a lui Al. Ferenczi, Studiul bibliografic asupra aşezărilor, studiu ce constituie partea a II-a a lucrării “Aşezările Dacice din Munţii Orăştiei”, publicată în 1951.
    Acolo scrie că Fodor, prin 1844-1847, a găsit în baia romană de la sud de cetate, un bazin de piatră, pe care l-a fotografiat. Bazinul era elipsoidal, construit dintr-o singură bucată, avea lungimea de 1,26 m şi lăţimea şi adâncimea de 0,63 m. Neigebaur susţine că avea dimensiunile de 1,42 m, adâncime de 0,63 iar lăţimea de 0,94 m. A fost găsit la bastionul răsăritean, deci la vreo 20 de metri mai spre apus de unde zace acum.
    Fragmentul mare din Labrum plin cu apă de ploaie acum © C.I.

    Fragmentul mic din Labrum, ce a mai supravieţuit © C.I.

    C.Daicoviciu presupunea că pe fiecare plintă din sanctuar era pus câte un tambur şi pe fiecare tambur câte un vas de andezit, acest labrum inspirându-l, în vas arzând diferite plante sau materiale, probabil tămâie sau chiar cânepă. Idei etnobotanice ce nu pot provoca decât milă.
    Da, iată că în sextantul ciubanului îşi spălau picioarele romanii şi poate că şi dacii, căci nu-i văd eu pe romani să-şi comande cine ştie unde un labrum de andezit. Mai curând l-au găsit în cetate, unde sau aveau şi dacii o baie, poate ceva asemănător, sau făcea parte dintr-un complex de obiecte ce aveau drept scop cultul apei. 
     
Publicat de la Niciun comentariu:

Drumul dacilor

14 mai 2011

Drumul dacilor

    Drumul sacru. Cel mai frumos drum construit de daci. Uneşte cele două incinte ale Cetăţii Sarmisegetuza Regia, cea militară şi cea sacră. A fost. A fost chiar şi acoperit odată. O să aibă surprize arheologii clujeni ce au promis anul trecut că vor continua săpăturile şi îl vor arăta pe tot turiştilor. Nu ştiu cât vor mai găsi din el. În partea superioară se termină în marea groapă făcută de o companie de soldaţi imperiali, conduşi de Mihail Pechi, însoţit de Iosif Bodoki, controlor şi Leonhard Aigler, inspector de mine, care timp de zece zile în 1803, când au săpat după comori, negăsind însă nimic. În 1804 sapă, tot trimis de organele fiscale, Francisc Pribila, iar un an mai târziu, în 1805, Antonie Bögözi, inspector la Uzina de Fier din Hunedoara.
    În 1838 sapă tot pe aici Mihail Ackner, în 1844 Andrei Fodor, medicul şef al Hunedoarei, care cercetează baia romană probabil, ce avea deja pavimentul spart. În 1847 aceştia împreună cu dr.I.F.Neigebaur, consul al Prusiei la Bucureşti, fac o excursie de câteva zile, fac şi nişte săpături, tot în capul drumului, la turnul pentagonal, la baie şi la Palatul estic, este posibil să fie vorba de aşa numitul Palat al lui Burebista, la nord de Sanctuarul mare de andezit, la care se zgârmă de vreo douăzeci de ani, găsindu-se până acum două turnuri şi un fragment de coloană cu secţiune patrată, abandonat pe terasa IX, cu un capăt spart, posibil de către căutătorii de comori, sper că nu de către arheologi.
    Drumul pavat, când a fost descoperit; fotografie publicată în Aşezările dacise din Munţii Orăştiei, C.Daicoviciu, 1951
    Constantin Daicoviciu, cu avântul revoluţionar ce-l apuca în momentele bahice ce se succedau tot mai des, nici nu apucase bine să dezgroape traseul drumului dintre cele două incinte şi a şi început să-l reconstituie. Noroc că unul din colaboratori a apucat să-l fotografieze aşa cum era o porţiune când era proaspăt deshumată. Imediat a pus cohorta de soldaţi bucureşteni ce avuseseră norocul să facă armata la geniu, la construcţia de drumuri, să întoarcă pe dos plăcile de calcar şi să caute dincolo de groapă, mai sus, plăci bune pentru refacera părţii de jos. Soldaţii execută, nu gândesc. Aşa că au aruncat de sus plăcile şi care cum le-a fost norocul. Unele pe drum, altele mai jos, care s-au spart şi au fost încărcate în vagonete şi impinse în prăpastia dinspre Valea Godeanului. Nu cred să mai fi rămas măcar o singură placă din pavaj în locul iniţial. Iar sus … potopul, astupat cu alte resturi.
    Drumul pavat, în 2008; Foto C.Ionescu
    Blocurile de pe margine al căror rost nu a fost înţeles de C.D. au fost pur şi simplu rase, deoarece îi dădeau dureri de cap. Asta era în 1962, când am ajuns prima dată la Sarmisegetuza. De câte ori trec pe acolo simt parcă un sentiment de vină, cu toate că eram un simplu turist. Lângă cabana lor, cea care era între sanctuarul mare rotund şi izvor, mai stătea încă, pusă pe două bucăţi de lemn, piatra cu inscripţia ce consfinţea trecerea pe aici a legiunii IIII Flavia Felix. Fusese scoasă din zidul cetăţii, unde era pusă cu spatele, dovadă că se mai întâmplaseră multe pe acolo după ce plecaseră legionarii. Nu am fost lăsaţi să o fotografiem, trebuia întâi s-o publice C.D. Când o s-o publice? Am mai revăzut-o în Cluj, la muzeu, în lapidariu, pe jos pe undeva. Şi într-o carte cu inscripţii romane. Acum se pare că este la Deva, la Muzeul cel închis. La fel cu cel din Cluj. La fel cu cel din Bucureşti.
    Avea dreptate din păcate un francez care declara la TV că tot ce se vede la Sarmisegetuza este un fals.
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)