24 iunie 2012
Felioara
- Felioara, zisă mai demult Marienburg (Cetatea Mariei) sau în ungureşte Földvár (Cetatea de Pământ),
cuvânt care prin autohtonizare a dat şi denumirea actuală, a fost
sediul Ordinului teutonilor din Ţara Bârsei între 1211-1225. Din mândra
Cetate a teutonilor închinată patroanei lor, aproape neprihănita
fecioară Maria, puţine pietre se mai află la locul lor. Când cavalerii
teutoni au fost invitaţi să părăsească Transilvania, ţăranilor din jur
parcă li s-a dat o comoară. Şi-a luat ficare porţia de pietre şi şi-a
îngropat-o la temelia casei, aşa cum făcură şi ţăranii isteţi de pe
Valea Grădiştei cu ce mai rămăsese din Cetăţuia dacică din Cosoneşti.
Prin 1992 pentru mine a fost speranţa unui altfel de Eldorado. Nu, nu am
vrut să mă fac cavaler teuton, oricât v-ar mira. Nici să-mi fac o dacea
folosind pietrele ruinelor ce au rezultat din mai noua cetate feudală
săsească după unii sau ţărănească după alţii. Lumea se îmbogăţea rapid
din te miri ce. Din vânzare de rulmenţi la turci, din nicovale şi
ciocane duse la sârbi, din culesul portocalelor din Grecia, din adusul
unor hârburi de maşini din Austria sau chiar din Germania, din condus
centuriste la Istanbul, din gâdilat babele italience şi din câte şi mai
câte.
Un prieten de-al meu din Bucureşti avea un prieten în Braşov. Prietenul prietenului meu avea un prieten în Felioara. Acest prieten al prietenului prietenului îşi cumpărase nişte oi de la un CAP sau poate că era IAS şi căuta să ne convingă pe toţi ce bună afacere făcuse şi cum o să ajungă el în curând miliardar. Toţi l-am crezut, doar vedeam pe atâţia apărând în jurul nostru, ca ciupercoii după furtună. Nu aveam de făcut decât câteva mici trebuşoare, să spunem câte oi dorim fiecare, să dăm banii pentru ele şi apoi liniştiţi să aşteptăm dividentele – bani, carne, ouă, brânză. Ca nişte oameni cumpătaţi, ne-am gândit să ne limităm pentru început la 20 de oi fiecare.
Dece 20 şi nu 18 sau 25? Aşa ştiam de la albine, că trebuie să ai cel puţin 20 de stupi ca jobul să fie rentabil. Şi de, distanţa dintre un stup şi o oaie nu mi s-a părut mie aşa mare. Toţi, specialişti unul şi unul, au fost de acord. Am făcut rost de bani, pe atunci nu era chiar aşa de greu, dar tot erau o grămadă. Am dat grămada prietenului meu, care i-a dat două grămezi prietenului din Braşov, care i-a dat trei grămezi cunoştinţei din Felioara. Cu cele trei grămezi felioreanul s-a dus la CAP-ul sau IAS-ul de acolo şi a antamat oile.
Doar că timpul trecea şi oile “noastre” nu dădeau nici un semn. Ce tu brânză, ce tu ouă, ce tu un ban acolo … Ne-am gândit că ar fi bine să facem şi noi o vizită de lucru pe acolo. Cel puţin bătrânii noştri aşa credeau, că ochii stăpânului îngraşă vita. Aşa o fi fost pe timpul lor. Eu şi cu prietenul meu, ne-am dus la prietenul din Braşov, care, să nu fie aşa chiar singur, îşi luă şi nevasta şi aşa toată trupa am luat calea Felioarei.
-
Drumul era ca în palmă, căci de, noi nu ştiam pe atunci, dar aflarăm
repede, repede, că acolo era o uzină ce făcea nu şuruburi, nu biciclete,
nici măcar maşini de cusut, ci doar prăjituri, yellow cake. Aşa se
numea produsul acela ce pleca mai departe, aproape de Piteşti, de unde
îl prelucrau iarăşi şi sub forma unor pastiluţe ajungea la reactorul de
la Cernavodă. Uzină rentabilă, mergea bine, avea alături şi un lac, unde
puteai să pescuieşti fără nici o frică, nu te oprea nimeni pe atunci,
crapi mari, de nu intrau în copaie. Ei, aveau ei o hibă, unii aveau două
capete, alţii chiar trei, ba unii aveau şi nişte picioruşe cu care se
târau pe fundul lacului. Dar pe cine deranja asta? Tăiai picioruşele,
capetele de rezervă, le aruncai înapoi în lac şi duceai crăpcăunii, căci
aşa le ziceau sătenii, la nevastă şi copii acasă. Ce lac frumos … O
poezie, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor. Stăteai la umbră, te
aşezai pe un scăunel neapărat, căci altfel îţi intrau râmele alea lungi
de nămol, de o juma de metru lungime şi groase cât degetul mare, îţi
intrau zic, pe sub cracii pantalonilor şi cine ştie unde mai ajungeau …
apoi aruncai sfoara cu o buca de râmă pusă pe un cârlig din ăla pentru
rechini de Floreasca şi nici nu treceau cinci minute şi trebuia să te
ţii de o salcie să nu te ducă crăpcăunul la fund. Mai chemai pe careva,
întotdeauna mai erau ceva gură-cască pe acolo, că muncitorii nu erau ei
tembeli chiar aşa să stea toate cele 6 – 7 ore în fabrică. Îşi luau
lăpticul cu ei şi “făceau lacul”.
Astea le-am dibuit noi repede, dar venisem după oi, după oile “noastre”. Ajungem noi la casa omului, a oierului să-i spunem, dar poarta închisă, un câine ne mârâia, două pisici scuipau pe un şopron şi nu numai atât, nişte răgete înfiorătoare se auzeau dintr-o şură. “ – E măgarul”, ne linişti prietenul prietenului meu, aprobat imediat de nevastă.
Băturăm, băturăm cu pumnii, cu încălţările, apoi cu nişte pietre, pe care într-un târziu le aruncarăm spre sursa răgetelor. Sursa, deci măgarul, tăcu şi brusc se auzi un acompaniament de sforăituri, tuse, scuipaţi şi înjurături. “ – Care eşti bă acolo? Dă ce mă scoli la ora asta?” Ne-am uitat îngrijoraţi la ceas. Era douăsprezece ziua, amiaza mare adică. Întradevăr o oră nepotrivită să trezeşti oamenii. Prietenul prietenului meu căută să-l liniştească. “ – Noi suntem. Am venit să ne vedem oile”. “ – Oile, care oi bă, ce sunteţi beţi? Duceţi-vă acasă, că pun câinele pă voi”. Între timp câinele, rău tare, dăduse o ulucă deoparte, venise la noi şi ne lingea mâinile, parcă vrând să-i facă în ciudă. Prietenul prietenului meu, ba şi nevasta prietenului prietenului meu, nu se lăsară, era în joc onoarea lor. Bătură în gard, aruncară cu pietre luate de pe drum, până când, ţinându-se cu amîndouă mâinile de uşă, ieşi în sfârşit din cotineaţă şeful oilor. Ceva mic, cu mustaţă mare, jegoasă, învelit în nişte cârpe de provenienţă incertă, se holba la noi cu un singur ochi, rotindu-l ca pe un radar. “ – Aaaa, tu erai, ce cauţi aici?” spuse către prietenul prietenului meu. “ – Păi oile noastre, ce crezi că putem căuta. Unde sunt, vrem să le vedem” “ – De ce?” “ – Păi nu sunt ale noastre? Nu ţi-am dat bani să le cumperi? Unde sunt?” “ – Mi-aţi dat bani, am cumpărat oile, ce mai vreţi?” “ – Arată-ni-le şi nouă” “ – Ei, asta-i acum, nici nu sunt aici, sunt la păşune.” “ – Hai să le vedem” “ – Nu să poate, le deranjăm. Staţi dumneavoastră aici, eu mă duc şi vin cu ele mintenaş. Şi să pregătiţi banii, ştiţi dumneavoastră, banii pentru ciobănit.”
Şi uite aşa, venirăm să ne luăm partea şi ne vedeam şi jecmăniţi de chiorul ăsta. Ce ciobănit? Ce taxă mai e şi asta? Ne uitam în sus la mândrele ruine ale Cetăţii Felioarei şi parcă zidul acela înalt şi lung începea să se aplece peste noi. Mă dădui un pic înapoi, parcă nu-mi venea să cred. Pe zid, cu litere de un metru scria, cu vopsea albă “Trăiască P.M.R.” Bună vopsea. O să reziste mai mult de douăzeci de ani. Stătutăm în maşină cam o oră, nu puteam să stăm nici în picioare atât, nimeni nu ne invitase în curte măcar, poate ne-o fi fost un pic de sete. Doar măgarul mai zbiera din când în când, să se asigure că nu este nici el singur. Pe strada-uliţă nu trecea nimeni, parcă tot satul era pustiu, parcă ar fi trecut o atomică pe aici înaintea noastră. Ptiu!
- Pân’ la urmă văzurăm oile. Chioru-şchiopu-jegosu’ cu o bâtă drept
pulan de paradă, mergea în faţă. După el, împinse de câinele cel rău, o
droaie de patrupede, cred strânse de pe uliţă. Nu erau două la fel,
unele galbene, altele pătate, maro, negre, cu pete roşii, verzi,
albastre de la niscai semne de proprietar, multe erau şchioape, ugerele
şi le lăsaseră prin alţi coclauri, care mai avea blană, era plină de
scaieţi, câteva erau chioare. Frumoasă turmă de mioare. O poezie.
Începurăm să le numărăm, nu ştiu de ce. Erau douăzeci. Ale cui erau?
Cred că le închiriase pentru o oră pe o juma de ţuică de la careva ce le
ducea la abator. Mândru de el îşi aştepta taxa de ciobănit. Sunt un tip
calm, nu m-am mai bătut cu cineva din şcoala elementară, dar şi atunci
bătaia între noi era un fel de sport. De data asta însă, simţeam cum mi
se urca furia la cap, iar prietenului meu, prietenului prietenului meu,
ba chiar şi nevestei prietenului prietenului meu, aşişderea. “Taxatorul”
începuse să simtă că a întins prea mult coarda şi că aceasta o să
pleznească lovindu-l tot pe el. A început brusc să zbiere după ajutor.
Măgarul se speriase şi dădea cu copitele în uşa şopronului, din coşar
sări o arătare cu o furcă, de ziceai că e Scaraoţchi, dar care când ne
văzu că suntem mai mulţi, aruncă furca, puse labele de sus la ochi şi
schelălăi “ – Nu daţi în tata, nu vedeţi că e nebun?” Vedeam noi, vedeam
şi cum ni s-au dus banii până în Olt, ba chiar mai departe. Oile, sau
ce-or fi fost patrupedele şi tripedele astea ciudate au luat-o înapoi,
nu ne-au vrut nici ele pe noi de rude – sau afine, mă rog.
Nevasta prietenului prietenului meu s-a întors scum către bărbatu-său, către prietenul prietenului meu adică şi-i zise “ – Cu ăştia ai făcut tu afaceri? Ce ne facem acum? Avem datorii la oamenii ăştia serioşi. Şi să nu te mai prind că mai scrii poezii. Că de-aici ţi se trage. Crezi că nu ţi-am găsit fiţuicile alea? Cu de-astea m-ai făcut şi pe mine praf când eram mică, mă rog, aşa mai tinerică. Acum ce mai vrei, de ce mai scrii? Ţi-ai găsit pe alta mai siliconată? Nu trece ziua să nu-ţi găsesc o fiţuică prin buzunări. Uită-te şi tu la oamenii ăştia serioşi. Îi vezi tu scriind poezii? ” Şi se uită aşa la mine că-mi dădui seama că nici nu mai sunt sigur dacă mi-am pus pantalonii când plecai de dimineaţă de acasă. Of, poeziile astea, cum pot să bage zâzanie între oameni.
-
Ce să mai negociem, ce să mai împărţim? A rămas vorbă că o să ne
recupereze ei banii şi o să ni-i trimită. Şi chiar ni i-au trimis în
câteva luni. Nu cred însă că au recuperat vreun ban de la “taxator”. Pe
la Braşov am mai trecut de multe ori, pe la Felioara deloc. Aud că Uzina R, cu R de la Felioara, căci n-o fi cu R de la Radiaţii,
merge bine iar nivelul radiaţiilor este în limitele normale. Nici nu
mă aşteptam la alt rezultat. Bine că nu m-am văzut stăpân peste oile
alea.
-
Am meditat mult să-mi dau seama unde am greşit. Cred că dacă Felioara
era mai aproape, altfel ar fi stat lucruşoarele. Am început să caut
niscai oi prin preajma Bucureştilor, pe la Ciorogârla, pe la Tâncăbeşti,
Săftica, Otopeni. Dar ce să vezi şi să nu crezi? Nu mai erau oi! Cică
vine unul şi unde vede oi le ia pe toate. O fi nebun, gândii eu. Pe urmă
am auzit că le mâna din spate până la Constaţa, le urca pe vas şi
direct în Liban cu ele. Da, era o idee bună, bună de tot. Dar nu mai era
loc şi de altcineva. Cum îl chema? Păi se pare că-l chema Beeecali sau
cam aşa ceva. M-am lăsat de poezii cu beee, beee, şi m-am apucat de … de
ce oare m-am apucat?
Comentariu by Alex — 29 iunie 2012 @ 11:24 |Modifică
Hahaha, Hahaha, dar toată povestea cu oile este aproape adevărată. Cu banii pe care-i băgasem în oi, mai bine luam doi munţi la Măgureni, acolo, un pic mai sus de Sarmisegetuza Regia! Cred că s-ar mai putea şi acum, dar acum, degeaba …
Comentariu by Cornelius Ionescu — 29 iunie 2012 @ 13:50 |Modifică
Comentariu by Roderick — 30 iunie 2012 @ 12:12 |Modifică
Mă mai distrez şi eu, nu pot să fiu tot timpul serios! Plus că în felul acesta păstrez secretul de stat privind obiectivele noastre submoleculare! Şi încă nu am spus nimic despre Uzina G – a nu se confunda cu punctul G …
Comentariu by Cornelius Ionescu — 30 iunie 2012 @ 16:59 |Modifică
Comentariu by Peter — 30 iunie 2012 @ 17:37 |Modifică