Parâng 1973

23 aprilie 2011

Parâng 1973

Trenul de noapte, într-o cuşetă cu doar două paturi, aflată la capăt de vagon. Alături, toaleta vagonului, cu zgomotele caracteristice, chiar şi pe timp de noapte. Masto a luat repede patul de jos, mie nerămânându-mi de ales decât cel de sus. Mă aşteptam, aşa că m-am căţărat sprinten, după o sumară igienă. Asta este. Dar crede cineva că aceste scânduri puse dealatul vagonului şi fixate nu ştiu cu ce sistem ce scârţâie înfiorător, au ceva comun cu patul? Nici pomeneală. Mai curând seamănă cu acel sistem de a-ţi fixa capul în ţepuşe, ca să nu adormi când eşti de strajă. Dar eram într-un wagon-lits, plătit ca atare. Şi mai veni şi controlorul, abia când ne poziţionasem, ne cere biletele şi după ce se uită atent la ele, ne mai şi întrebă „- Până unde mergeţi?” Era să-i răspund aşa după cum mă tăia pe mine capul, adică întâi să muşc şi pe urmă să vorbesc, dar Masto cu calmul lui, îi spune scurt „- Petroşani. Şi să ne sculaţi cu jumătate de oră înainte de a ajunge” „- Sigur Domnule”. Păi sigur, Masto era domn iar eu, eu ce eram? În privinţa relaţiilor interumane, Masto era de neîntrecut. Nu cred că am dormit o oră. Cum aţipeam, trenul făcea o cotitură, scrâşnea de parcă ar fi intrat direct la depoul de piese istorice şi de nerecuperat şi trebuia să mă ţin de mânerele care nu existau. Dimineaţa a intrat peste noi conductorul, abia atunci mi-am dat seama că degeaba încuiam pe dinăuntru, el putea deschide şi deci nu numai el.
Coborâm cu samarele noastre ce cu mare îngăduinţă ar fi putut fi numite rucsaci.
Petroşani afiş în gară, „angajăm mineri”. Erau afişate şi salariile şi oferta mesei gratuite şi cazarea la fel. Foarte tentante. 7.000 de lei pe lună. Eu aveam vreo 2.000 pe atunci. De ce nu am rămas acolo? Nici nu trebuia să ştii să scrii. Trebuia doar să dai cu târnăcopul şi să bei.



Cabana Rusu

În faţa gării un autobuz care tocmai pleca la Cabana Rusu. Eram vreo zece inşi. Noi şi nişte angajaţi de pe acolo. Cabana Rusu, mare, cu două etaje, nu arăta deloc a cabană ci a hotel. Eram nedormiţi şi tare ne-ar fi prins bine să ne începem escalada cu o zi de somn bun. Am găsit recepţia, nu era prin faţă, bineînţeles, aia era probabil doar pentru ştabii locali. Am întrebat dacă au două locuri. Locuri? Se uitau toţi la noi ca la unii picaţi din lună. „- Găsiţi sus la Sportivi” „- La etaj, întreb” „- La Sportivi, am spus, sus pe munte” ne lămuri un şefuţ. Am ieşit imediat. În spatele cabanei ne-a lămurit un muncitor că aşa zisa cabană era doar pentru cei de la Partid. Era un teleferic ce urca, dar doar iarna, către un complex sportiv, probabil de schi. Pe hartă mai era o cabană până acolo, şi am avut plăcerea să-i admirăm temeliile. Atât mai rămăsese din ea, arsese cu vreo doi ani înainte. Am ajuns la complexul sportiv, un complex de două cabane de lemn care aşteptau următorul incendiu. Aveau cazate nişte sportive de prin Craiova, care alergau tot timpul prin curtea urâtă a cabanei. Am găsit să dormim în nişte paturi suprapuse într-o cameră ce nu se putea aerisi, avea geamurile bătute în cuie iar uşa dădea într-un coridor pe care iarna se şi dormea. Am reuşit să dormim, eram 10 sus şi 10 jos, am reuşit să ne sculăm tot atâţia, pe la ora 5, când e figul mai mare. Dar trebuia să treversăm toată creasta Parângului, măcar pînă la Lacul Gâlcescu, dacă nu până în pas la Urdele. Multe vrea omul când începe să urce pe munte, dar ştii de unde pleci dar niciodată unde o să ajungi. Am urcat pe o potecă splendidă, lată de un metru, un metru şi jumătate, avea până şi bordură în partea dinspre vale. Şi nu circula nimeni pe ea înafară de mine şi de Masto, cei doi eroi montaniarzi, dârdâind, căci era pe la jumătatea lui septembrie, oile o luaseră la vale, cu tot cu măgari, cu câini şi cu ciobani cu tot.




Chiciura pe Parâng

Am urcat drumul ăsta lat şi fain până în Cârja sus. Chiciura era de două degete pe indicatoarele de metal de pe creastă. Aici era amenajat şi un adăpost din pietre, în care se adăpostiseră doi nenorociţi de turişti, care au zis că e mai ieftin să doarmă aici. Nu i-a costat nici un leu, dar erau livizi la faţă, nu reuşiseră să doarmă deloc, aveau un cort din acelea bune la plajă, să te bagi în el când vrei să tragi un pui de somn cu sticla de bere în braţe sau cu altceva, mă rog, fiecare ce găseşte. De la ei am aflat că drumul fusese făcut de pădurari, pentru Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, când veneau pe aici să-şi arate talentele de vânători în faţa caprelor negre şi eventual şi a câte unui urs întârziat.
Cei doi s-au luat repede după noi, să nu rămână singuri pe creastă. Am ajuns şi deasupra căldării Roşiile, unde se mai vedeau resturile unui avion al armatei sclipind în razele dimineţii. Cei doi piloţi scăpaseră cu viaţă din aterizarea dintre stânci, era totul acoperit cu zăpadă şi o ceaţă totală când se întâmplase accidentul. În loc s-o ia în jos, unde ar fi dat de muncitorii care lucrau la drumul de la Petroşani la Obârşia Lotrului, au luat-o în sus, spre creastă, gândindu-se că de acolo o să-i vadă vreun avion care să-i caute. I-au găsit tocmai în primăvară, nu mai aveau mult până în creastă, dar iarna ar fi fost imposibil să urce. Ca să poţi înainta trebuia să tai ceaţa cu cuţitul, pe verticală, să dai marginile în stânga şi în dreapta şi să sufli în faţă. Aşa mai puteai înainta 10 cm şi pe urmă tot aşa.



Căldarea Roşiile

Am ajuns la un stâlp de beton, pe care se putea sta binişor, ceea ce ne-a îndreptăţit să credem că am ajuns pe vârful Parângul Mare, numit şi Mândra de către ciobani.. Un coliboi din lespezi ar putea ajuta pe unii inconştienţi să poposească pe aici. Pe noi nu. O pauză binemeritată, o ţigare de la care fumul se ducea în jos şi apoi mai departe. Ceaţa devenise atât de deasă că nici nu putea fi vorba de admirat peisajul. Ne gândeam, dealtfel ca de fiecare dată când ajungeam pe creastă, ce căutăm noi acolo, nu puteam mai bine să umblăm pe trotuarele Bucureştiului? Şi totuşi, în fiecare an iar ne trezeam bezmetici prin toate râpele pe care le puseseră pe acolo cu inconştienţă milioanele de ani. În stâga, spre nord, se ghicesc nişte căldări glaciare, sprijinite aici sus pe nişte îancuri bine ascuţite. Îmi pare rău că n-am văzut nimic din creasta Parângului. Bine că am dat peste inscripţia ce ne-a mânat la vale, către Lacul Câlcescu. Nici nu ne-a mai trecut deloc prin cap să mergem în continuare pe creastă, până în Pasul Urdele, de unde s-o luăm pe şoseaua transalpină. După ce scăpăm de porţiunea de abrupt, din momâie în momâie, ajungem în căldarea, pentru noi primitoare a lacului. Am avut mare noroc cu momâile, grămezi de pietre de diferite înălţimi, la care am mai pus şi noi câte am putut. Măcar pe astea nu le fură nimeni, ţevile de la indicatoare sunt luate de ciobani, să-şi facă micile amenajări la stâne.



Lacul Câlcescu

Ei cunosc drumurile, n-au nevoie de indicatoare, aşa că, după ei potopul. Pot să spun că am zburdat prin Căldarea Câlcescului, printre jnepenii netăiaţi încă. Pe mal stăteau în fund parcă împăiaţi, vreo cinci turişti, în faţa corturilor, zgâindu-se hipnotizaţi la avântul nostru revoluţionar. Păi după ce am scăpat de creastă totul ni se părea floare la ureche. Şi chiar erau pe acolo şi genţiane din acelea albastru-violet, lipite de pământ, de o dimensiune incredibilă faţă de frunzuliţele ce par să le sprijine. Şi parcă prin contrast, mai erau nişte garofiţe înalte ce se bălăngăneu după vânt, de diferite nuanţe de roz, probabil în funcţie de vârstă. Şi nişte floricele albe, nu le-am ştiut niciodată numele, cresc în mici tufe, să reziste mai bine vântului. Toţi patru, căci mai erau cu noi cei doi recuperaţi de pe creastă, am coborît două trepte mari de piatră, după care poteca a luat-o la dreapta, pe coastă, pe urmă într-o mică şea cu câteva lacuri mici şi o stână de oi. Ne-am continuat drumul la vale, am dat de un drum forestier, ce ne-a scos la şosea. Credeam că am ajuns, dar ne-au mai trebuit aproape două ore parcă, să ajungem, pe întuneric, bineînţeles, la cabana Obârşia Lotrului. Nu ne-a venit să credem că am găsit imediat locuri de dormit. S-au şi scuzat că nu mai au nimic de nâncare la ora aceea. Nici că ne mai trebuia ceva. Doar un pseudospălat la spălătorul de afară şi o frecţie cu spirt pe picioare, să nu facem febră musculară prea mare.