Labrumul de la Sarmisegetuza Regia

15 mai 2011

Labrumul de la Sarmisegetuza Regia

Mutate mereu în ultimii cincizeci de ani, urgisite datorită greutăţii lor să nu fie duse nici la Cluj, la Muzeul de Istorie, care numai pe ele nu le mai aşteaptă, nici să fie chiar aruncate spre Valea Godeanului, lada de gunoi arheologică, nişte spărturi de andezit cu forme rotunde, zac pe lângă locul unde înainte erau depuse toate ciurucurile, discuri enorme de beton, butoaie de tablă, un vagonet, nişte şine contorsionate de la impactul cu cel mai nearheologic instrument cu care s-a săpat aici – excavatorul. De multe ori am admirat prelucrarea atentă a suprafeţei interioare. Apa de ploaie se strângea în spărtura mai mare, diverşi duşi cu duhul puneau să plutească în ea lumânări şi capace de Cola, iar un ciuban ce obişnuieşte să sperie copiii cu un ciomag şi spune poveşti inventate pe loc, îţi demonstrează că nu este nici mai mult nici mai puţin decât un … astrolab. Aşa i-a spus lui un învăţat venit tocmai din Anglia, să vadă cum au reuşit dacii să-i înveţe arhitectură pe protocelţii sau ce or fi fost aceia care cu câteva mii de ani mai înainte construiseră ansamblul de la Stonehenge. Un american văzându-l cât de multe ştie, l-a făcut vechil la castelul ce şi l-a construit nu departe, pe drumul spre Costeşti, castel sau grajd pentru dinozaurieni, ce provoacă râsul tuturor turiştilor. Şi l-a mai făcut şi şef de revistă dacică, în care publică toţi dacomanii din judeţ.




Fragmentul mare din ligheanul de andezit - Labrumul © C.I.






Alte două fragmente din labrum © C.I.

La început erau cel puţin trei fragmente, acum sunt doar două, dacă nu cumva cu ordinea ce s-a făcut anul trecut, nu au dispărut şi acestea.
Vasul acesta nu era nici măcar rotund, ca toate vasele, semăna mai mult cu lavoarul de marmură pe care îl avea bunica mea la ţară, pe lângă Piteşti, i-l adusese bunicul de la Viena. Avea şi o buză groasă, aşa cum nu era vasul în rest.



Fragmentul mare din labrum - din profil © C.I.



Da, buză, adică labrum. Adică vasul acela care se găsea în orice baie romană ce se respecta, în caldarium, în unul din capete, la celălalt capăt fiind amenajată un fel de piscină caldă, calida piscina cum i se spunea. Oamenii luau apă fierbinte din labrum şi îşi turnau pe cap înainte de a ieşi din baie. Pereţii vasului fiind groşi, apa se păstra fierbinte mult timp.
Dar cum a ajuns Labrumul acesta făcut arşice şi incomplet, acolo în mijloc, pe terasa a IX-a? Ia să vedem ce mai găsim în densa şi documentata lucrare a lui Al. Ferenczi, Studiul bibliografic asupra aşezărilor, studiu ce constituie partea a II-a a lucrării “Aşezările Dacice din Munţii Orăştiei”, publicată în 1951.
Acolo scrie că Fodor, prin 1844-1847, a găsit în baia romană de la sud de cetate, un bazin de piatră, pe care l-a fotografiat. Bazinul era elipsoidal, construit dintr-o singură bucată, avea lungimea de 1,26 m şi lăţimea şi adâncimea de 0,63 m. Neigebaur susţine că avea dimensiunile de 1,42 m, adâncime de 0,63 iar lăţimea de 0,94 m. A fost găsit la bastionul răsăritean, deci la vreo 20 de metri mai spre apus de unde zace acum.




Fragmentul mare din Labrum plin cu apă de ploaie acum © C.I.






Fragmentul mic din Labrum, ce a mai supravieţuit © C.I.



C.Daicoviciu presupunea că pe fiecare plintă din sanctuar era pus câte un tambur şi pe fiecare tambur câte un vas de andezit, acest labrum inspirându-l, în vas arzând diferite plante sau materiale, probabil tămâie sau chiar cânepă. Idei etnobotanice ce nu pot provoca decât milă.
Da, iată că în sextantul ciubanului îşi spălau picioarele romanii şi poate că şi dacii, căci nu-i văd eu pe romani să-şi comande cine ştie unde un labrum de andezit. Mai curând l-au găsit în cetate, unde sau aveau şi dacii o baie, poate ceva asemănător, sau făcea parte dintr-un complex de obiecte ce aveau drept scop cultul apei.