Prin Bucegi, pe urmele Ialomiţei

14 septembrie 2010

Prin Bucegi, pe urmele Ialomiţei

De sub Mecetul Turcesc, un mare bloc de calcar, ce prezintă spre sud un abrupt de vreo sută de metri aflat relativ aproape de vârful Omul, de care-l despart doar vârful Ocolit ( are o potecă pe dreapta, drumul de vară şi una pe stânga, drumul de iarnă) şi vârful Bucura (de la numele scriitoarei Bucura Dumbravă, 1868-1926, de fapt cu numele de Ştefania – Fanny Seculici), izvorăşte Ialomiţa, numită de aici şi până dincolo de Cheile Orzei cu diminutivul de Ialomicioara, în ciuda geografilor care susţin că Valea Ialomicioarei s-ar afla în altă parte. Are de fapt două izvoare, Valea Cotlonului spre vest şi Valea Bisericii spre est. La vreo un kilometru în jos era o stână de oi, unde un baci mai glumeţ din fire te atenţiona să fi atent la urşi, să nu-ţi dea cu pietre în cap! Glumă, glumă, dar nu prea. Se pare că la ananghie şi când are avantajul unui loc înalt, Domnia Sa Ursul pune laba pe pietroaie şi dă spre câini şi oameni, după cum i-a văzut făcând şi pe ei. Nu este singurul loc unde am auzit aşa ceva. Ba cică mai pune laba şi pe câte un ciomag şi aruncă cu el. Ei, dacă auzeam că dă şi un telefon la nevastă-sa, vă spuneam şi asta, dar aşa nu vă spun.
Lăsăm în dreapta muntele Doamnele, cu brânele lui tentante, şi dăm de Muntele Bătrâna tot pe dreapta, pe care merge un drum de tractor la o stână şi unde nu departe se găseşte o cascadă interesantă, mai ales pe căldură mare. Tot aici se întâlnesc aşa numitele marghile, nişte ridicături de 20-40 de centimetri, care se duc la fund atunci când calci pe ele. Sunt pline de pietriş, apă şi rădăcini de plante. Patria lor este de fapt pe platou, aproape de Izvorul Dorului şi Lăptici. Urmează staţia de teleferic ce merge la Babele, atunci când merge. Când nu, dacă vrei neapărat, o iei frumuşel pe jos, aşa pe abrupt, pe urmă o potecă te duce la un maldăr de stânci, numite de unii Cimitirul Elefanţilor, numite de mine Salvarea lui Ionescu. Ei, de ce, pentru că a trebuit să alergăm aproape, să ne căţărăm pe ele, goniţi din urmă de un taur bine dotat. Şi măcar dacă ne-am fi gândit puţin să avem deaface cu Vacile Domniei Sale, dar zău că nu, puteţi să mă credeţi. Cel mult le-am fi … muls puţin, dar gândul tauresc la această operaţie nu cred că ar fi trebuit să-i provoace o astfel de furie.

În fine, trecem printre nişte garduri de sârmă ghimpată, ce trasează probabil locul unde se vor ridica nişte zgârie-nori, ecologici bineînţeles şi cu toate avizele de mediu date de către SPP sau cine le-or fi dat şi ajungem în sfârşit la Hotelul Peştera. Aici a fost “Hanul din padurea Cocorei” sau “Hanul drumetilor”, ridicat în 1923 de către de Societatea “Hanul Drumeţilor”, prin Mihai Haret – preşedinte, Bucura Dumbravă, Alceu Urechia, Emanoil Bucuţa şi alţii. În 1971, din cauza unui coş necurăţat de la bucătărie, a luat foc în sepembrie şi au rămas doar ruinele barului din stânga. În iulie tocmai stătusem pe acolo vreo zece zile, comemorasem şase luni de căsătorie Să fi fost de la asta? La noul hotel am dormit odată, pe la etajul cinci şi ca să te duci să iei ceva de la masă, coborai şi urcai pejos. Eu ştiu că aşa e bine la munte, dar de ce cu sila? Cred că nici nu aveau lift. Aici este centrul traseelor din Bucegi. Ai de ales, spre Babe, spre cabana Piatra Arsă pe Plaiul lui Păcală, spre Omu pe drumul de care ne-am ţinut până acum sau spre vale, pe drumul de maşină, ce traversează puţin pădurea Cocora, sau ceea ce facem acum, drumul spre mânăstire şi spre schitul din peşteră. Trecem pe lângă Rezervaţia Poiana Crucii sau fâneaţa alpină Poiana Crucii, aflată sub protecţia Academiei, unde se întâlnesc specii ca păişul roşu şi ghinţura galbenă, dar şi o mulţime de panseluţe de munte, în cele mai ciudate combinaţii coloristice, asta dacă nu sunt prea multe vaci popeşti în interiorul îngrăditurii, dacă o mai fi şi asta. Aici pe colţul poienii se afla o cruce cu acoperiş, unde la nevoie te puteai şi adăposti de ploaie. Un tractorist beat a intrat în ea de n-a mai rămas nimic. Aud că s-ar fi făcut una mai mică, mai potrivită pentru sufletele tractoriştilor locali, care vin de la local adică. Apoi dai de mânăstire, care şi-a extins proprietatea cât a vrut, că acte nu lei trebuie şi nici nu le pasă pe unde ocolesc turiştii. Bine că măcar şi-au mutat latrina suspendată deasupra drumului. Apoi dai de uzina electrică, oare o mai fi? De aici se luminau toate cabanele din zonă, inclusiv peştera. Din dreapta vine Ialomicioara, bine că n-am pierdut-o, deasupra fiind peştera şi schitul. Pe stânga, pe malul apei ajungem în dreptul răposatei cabane Horoaba, fostă şi ea centru de achiziţii zmeură, afine, fragi şi ce se mai găsea, pe urmă trecem pe lângă poiana Horoaba, fostă poiana Colţi, unde iar a fost o cabană, Colţi, renumită prin mărimea ploşniţelor bine hrănite, căreia un om nemilos le-a dat foc şi în locul căreia s-a ridicat cu mândrie o cabană frumoasă, frumoasă, cu fotolii pe terasă, înconjurată de garduri de diferite tipuri şi de sârmă ghimpată, utilizată de conducerea de partid şi de stat, acum având o placă pe care scrie – Cabana Silvică Horoabe. Se pare că acum a trecut la vânători, fiind chiar un fond de vânătoare pe aici. Nu s-ar putea duce să se joace cu armele în vreun poligon pe undeva, nu într-un parc naţional?
Din poiana asta, dacă ocoleşti pe stânga toate gardurile, ajungi în poteca spre Valea Horoabei, cea visată de toţi începătorii în ale alpinismului. Împreună cu un prieten din copilărie şi cu celebra de acum frânghie de rufe, am făcut o tentativă. Am urcat prin pădure, am urcat, ne-am căţărat pe nişte pante înierbate, ba în două, ba în patru labe, fiecare după putinţă, dar nimic după nevoi, că n-am dat de nici o stâncă. Am dat de ceva ce am crezut că este o peşteră, dar erau îngrămădite vreascuri la intrare. Am luat-o în sus, tot mai sus, până am ajuns la golul alpin, pe tăpşanul muntelui Bătrâna, şi nici urmă de Horoabe. Am luat-o la stânga până am ajuns la drumul dintre Padina şi Şeaua Strunga. Deacolo am luat-o evident în jos, la Padina. Am aflat că noi am luat-o prea spre dreapta la urcare şi am nimerit pe … Valea Urşilor, nici nu auzisem de ea, dar se justifică vreascurile din bârlogul în care voiam să intrăm. Noroc că nu era nimeni acasă … Frânghia n-o mai am, a putrezit de tot, cărând-o prin toţi munţii. Ultima dată am coborît cu ea în cisterna de la Blidaru, să văd dacă există vreun canal spre cetate. Nu l-am găsit. Şi din poiana zisă a Horoabelor, unde s-a instalat un frumos anunţ: PROPRIETATE PRIVATĂ – TRECEREA ALPINIŞTILOR ESTE PERMISĂ – FERIŢI-VĂ DE VIPERE!, o luăm în jos şi într-un sfert de oră ajungem în poiana din faţa cabanei Padina, la 1500 de metri. De obicei este inundată. Inundată de corturi şi maşini, care tocmai aici necesită reparaţii urgente, ambalări de motoare şi toate cele. Cele ce n-ar trebui să fie. De obicei luam o căsuţă, se pare că nu mai există, erau prea ieftine. Mie tocmai de asta îmi conveneau, mă obişnuisem cu ele, odată am stat aici într-una care avea şi un cuib de viespi. Dar ne-am văzut fiecare de treaba lui şi n-am avut probleme. Nici eu, nici ele. Seara mai enea câte un cioban de la stâna din Padina, de la care mai puteai să cumperi brânză de burduf, grasă şi frumoasă, aşa cum îi stă bine şi lapte. De fiecare dată am luat câte un burdufel cu mine, care a binevoit să-mi lase grăsimea pe boarfe.

Dacă urci prin spatele cabanei, ajungi la Stâna din Padina, pe drumul marcat spre Şeaua Strunga, la 1904m şi unde se mai observă urmele fostului pichet de grăniceri al Vămii. Dealtfel drumul de la stână la Şea este vechiul drum al grănicerilor, amenajat de aceştia să poată căra şi tunurile de munte pe el. La stână câinii mai răi erau ţinuţi ziua încuiaţi într-un şopron să nu muşte turiştii. Relaţiile cu aceştia au evoluat în timp. La început erau alungaţi, ce să caute pe muntele lor? Şi asmuţeau câinii. Abia atunci când te apărai cu ciomagul, apăreau şi ciobanii, cică să stăpânească câinii. Spuneau că aşa îi învaţă de mici ca să îi apere de urşi şi de hoţi. Nu ştiu ce hoţi ar da iama prin oile lor şi ce ar putea face cu ele. Cât despre urşi, tâmpit trebuie să fie neamul ăla de câine care nu ştie să facă diferenţa dintre un urs şi un om. În munţii Siriu, ne feream de un câine care venea pe potecă, pe lângă oi, drept spre noi. Ciobanul ne-a liniştit, că doar n-o să ne muşte pe noi, că suntem oameni. Ei atacă doar urşii şi lupii, noaptea când sunt la stână. Cum îi înveţi, aşa se poartă. Ca şi pe părinţi.

Trecem mai la vale, pe lângă nelipsitele garduri de sârmă ghimpată, cu anunţuri de vânzare a terenurilor, inclusiv cu telefonul mobil al proprietarului. Pe dreapta se face un drum ce merge la o altă stână de vaci. Chiar la intrarea acestui drumeag se văd ruinele unei construcţii ce n-a fost terminată, probabil vreo vilă a protipendadei comuniste pe care a prins-o revoluţia neterminată. Nu-i nimic, mai este timp. Mai mergem în jos şi dăm de Cheile Coteanului sau Cheile Tătarul Mic, la 1470 metri, în spatele cărora se află nişte poieniţe frumoase, într-una din ele aflându-se şi o cruce cu inscripţii cu caractere vechi slavone, vreun cioban sfâşiat de urs sau de lupi.

Pe dreapta apare Păstrăvăria Colţii Tătarului, care, când vine apa mare, bate vânt de libertate şi pentru gustoşii păstrăvi. Pe aici am întâlnit un miliţian, deci prin 1970, care trăgea cu puşca din dotare în păstrăvii din râu. Cât am stat pe lângă el a tras de trei ori dar n-a nimerit nimic. Şi dacă ar fi nimerit, nu ştiu ce ar fi făcut cu bucăţile de peşte gata mărunţite, cum le-ar fi adunat, cum le-ar fi curăţat, gătit şi chiar mâncat. Ei, uite că îmi fac probleme ce-ar fi făcut un mili-Ţian. În dreapta dăm de Cabana Plaiul Mircei, cu o altă poiană frumoasă în faţă. Aici era mai demult, prin 1960-1970, pe malul apei, caşcăvălărie, cred că aşa s-o numi locul unde se face caşcavalul. Nişte roate mari, de vreo 50 de centimetri diametru şi 10 centimetri grosime, stăteau suprapuse ca nişte cărămizi la uscat, sub şoproane, să nu le ude ploaia, dar să le bată vântul. Degeaba le-am dat ocol, nu erau de vânzare, mergeau direct la export, iar altfel nu am găsit nici o modalitate de achiziţie, aveau şi paznici şi câini …
Cheile Tătarului, alias Cheile Tătarul Mare, care se profilează de la distanţă, ne dau prilej să facem nelipsita poză din patrimoniul oricărui turist. Pe dreapta afine şi fragi, pe stânga, dacă traversezi podeţul de la calea ferată îngustă acum dezafectată, dai de o floră specific de stâncărie, cu plante cu frunze groase, suculente, care de obicei se găsesc la altitudine mai mare, de exemplu în împrejurimile Şeii Strunga, dar aici, în Cheile Tătarului, au dimensiuni mai mari, fiind apărate de vânt. Masivul din dreapta, Tătarul, a fost puternic dinamitat ca să facă loc şoselei dintre Bolboci şi Peştera, ca şi stâncile uriaşe din albia râului, căzute din cei doi versanţi. Calea ferată îngustă mergea pe valea din stânga, pe lângă muntele Blana, dinspre Lăptici, trecea prin chei şi ajungea la Bolboci, asta prin 1950 – 1970. Construcţia ei a început de fapt în 1905 proprietari fiind tot fraţii Schiel, şi pe atunci se pare că venea de pe Valea Blana, pe lângă Doamnele şi se spune că ar fi mers până la Scropoasa. Şi de acolo ce făceau cu buştenii? E cam încurcată informaţia, mai trebuie săpat … Oricum, în Cheile Tătarului ţin minte că am mai văzut-o. Şi mai ştiu că nici nu am avut voie să fotografiez acolo! Chiar în chei se vede cam la înălţimea de 2 metri un tunel neterminat tot pentru calea ferată forestieră. Se pare că tot fraţii Schiel au vrut să facă o scurtătură, în anul 1905, un tunel de 6 kilometri. În 1906 s-a construit însă telefericul pentru buşteni, de 16 kilometri, care mergea din Valea Brăteiului până la fabricile lor din Buşteni, aşa că a fost abandonat după câteva sute de metri. Oare aşa se lucra atunci, la plezneală? Nu cred. Din Cheile Tătarului trecem pe malul drept, ocolind lacul nou creat prin barajul de la Bolboci. Şoseaua nu are nici un pod, nici un viaduct, probabil că nu au mai avut bani, la fel cum s-a întâmplat la barajul mare de la Vidraru, pe Argeş. Aşa că drumul ocoleşte câţiva kilometri, când cabana se vede de fapt la 50 de metri.
Cabana Bolboci, construită între 1926 – 1928, numită pe atunci Bulboace, este pe un pinten stâncos, de fapt era, acum este aproape pe malul lacului, la 1460 metri. Este foarte bine întreţinută, nu se compară cu starea din anii 1960, când mişunau şi pe aici ploşniţele. Când ajungeai acasă trebuia să intri direct în cada de baie şi acolo să-ţi scoţi tot din rucsac, să le pui la muiat, să te speli şi să te schimbi. Trei lei dădeai, de trei lei dormeai. Şi dacă vă opriţi măcar o jumătate de oră pe aici, cereţi neapărat o ciorbă de perişoare, chiar dacă sunt doar trei sau patru înăuntru. Alt gust are o ciorbă de perişoare făcută la 1500 de metri şi într-o oală de 50 de litri! De aici de la Bolboci merge un drum forestier spre Lespezi, dar nu ajunge acolo, se înfundă într-o carieră de piatră, folosită la construirea barajului. Până la cabana Zănoaga sunt de mers doi kilometri, la vale, ocolind cheile Zănoaga Mică şi o Peşteră a Urşilor. Conform tradiţiei constructorilor de baraje, în aval de baraj era colonia familiilor lor, cu copii, cu neveste, cu şcoală, magazin, poştă. S-a terminat barajul, s-a ales praful şi de barăcile cărora li se putea da o altă folosinţă.

De aici se intră în Cheile Zănoagei, chei sălbatice, dotate cu tot ce trebuie, şerpi, urşi, urzici, pietre care cad mereu de pe versanţi, podeţe care se rup, stânci în care să te împiedici şi să-ţi rupi opincile sau, după caz, tocurile înalte. Am mers pe aici odată, cu încă doi prieteni, era un soare, era un urlet al apei printre stânci, de nu-ţi mai venea să pleci. M-am aşezat şi am spus că nu plec de acolo până nu trece o fată cu tocuri înalte şi cu coadă de cal! Cât credeţi că am putut să stau? Un sfert de oră! Avea şi tocuri înalte, avea şi coadă de cal şi pe deasupra mai şi şchiopăta. Dar nu s-a lăsat, a mers, cred că până la urmă în picioarele goale, până la Scropoasa. Scropoasa, cu lacul primei hidrocentrale româneşti, construită în 1929, la Dobreşti, unde cred că este de fapt şi cea corespunzătoare barajului de la Bolboci. De la Scropoasa ai de ales, sau o iei pe drumul de maşină, drum foarte bun de altfel, care iese în cel de Zănoaga – Sinaia prin Şeaua Dichiu, sau per pedes, ocolind prin dreapta lacul. Barajul acolo se află, în Cheile Orzei. Un tunel, care nu este pentru fitecine a fost săpat la nivelul de sus al barajului, pentru inspectarea acestuia. Am scos şi eu câţiva lei acolo şi l-am inspectat şi eu, profitând de prezenţa lui Caron. Pe dreapta erau nişte ferestre, am putea spune, dacă facem abstracţie de stânca din care erau făcute. La doar câţiva metri se vedea versantul celălalt, iar în jos, nimic. Când am ajuns la capătul tunelului în loc să merg înainte, m-am întors înapoi! Continuarea drumului era pe nişte pasarele de fier, înfipte în stâncă, continuate cu o scară, tot metalică şi abruptă, până jos. Şi se mai şi hâţânau. Nu, nu era de mine. M-am întors repejor şi am luat-o pe marcajul cruce albastră, cruce de nu-mă-uita. Şi-am urcat, am urcat, prin pădure, până când am coborît, am coborît pe Plaiul Domnesc sau Plaiul Craiului, toate locurile au măcar două nume, spre desfătarea turiştilor şi necazul cartografilor. Şi am ajuns la spital. Nu chiar la spital, dar la Sanatoriul TBC al CFR-ului tot am ajuns. Împrejurimile sunt feerice. Vezi prin pădure mişunând bolnavi şi bolnave, în ţinute sumare, dacă vrei să te aşezi pe undeva trebuie să fi atent să nu te aşezi într-o seringă, folosită, evident. Dar e frumos. Lumea rupe crengi de soc înflorit, pentru socata cea bună, dacă şti s-o faci, aşa doar câte un sac, doi de fiecare locuitor al satului cunoscut în toată Europa, GLOD. Şi să spuneţi mulţumesc că nu v-am dus la Dobreşti şi de acolo, aşa cum ar fi trebuit, pe urmele nestatornicei Ialomiţe, până la Pietroşiţa, având deasupra capului banda rulantă ce duce calcarul şi marna de la carieră de la Lespezi până la Fabrica de ciment din Fieni. Şi pentru a-ţi mai schimba gândurile, trebuie să fi mereu atent să nu-ţi rupi picioarele în resturi de la stâlpii ce susţineau în alte vremi aceeaşi bandă rulantă. Sau poate o fi alta? Ialomiţa vijelioasă o lăsăm cât mai departe de tren. Nu seamănă de loc cu jegul acela de apă ce trece prin Fierbinţi, satul de baştină al bunicului meu dinspre mamă şi în care nevastă-sa, pe care o luase din Obor prin 1946, într-un fel de furou, pe care nea Ghiţă căuta să il ridice cu un băţ, ţipa să se audă până la Bucureşti Eu nu sunt d-alea cu chiloţi!