El Passo

16 aprilie 2011

El Passo

El Passo, clădirea cea plină de mistere, deschide drumul către Germisara



Ca să mergi la Germisara, Geoagiu Băi, cum îi spun acum unii turişti, sau “la Feredeu” cum îi spuneau localnicii până pe la 1900, indiferent cu ce ai veni, pe jos, cu maşina, cu autobuzul, cu trenul sau chiar cu avionul, aşa cum ne recomandă ghidul turistic al României, trebuie să ajungi mai întâi în Orăştie. Cu avionul este mai greu, încă nu există aeroport internaţional la Orăştie, deaceea specialiştii te îndrumă să mergi cu el doar până la Sibiu, fostul Cibinium, iar pe urmă să te descurci. Nici măcar cu trenul nu este atât de uşor. Dacă vii de la Bucureşti, iei mata un accelerat, cu vagon de dormit, dormi sau nu până dimineaţa la 4, când cobori într-o haltă ce este cunoscută şi la Tokyo, Vinţul de Jos. Umblă zvonul că ar fi totuţi staţie, căci altfel nu ar opri acceleratele acolo. Dacă ai făcut greşeala şi ai luat un rapid, nu te mai poţi da jos decât la Simeria, cum am şi păţit odată. Dar în Vinţu de Jos, când cobori, nu găseşti decât un bufet, evident închis la ora asta, te întorci în staţie, aştepţi dârdâind încă o oră până vine o cursă de la Alba-Iulia, te urci în ea şi te apuci să numeri staţiile. Deci Vinţu cel de Jos, Blandiana, de unde este probabil Ana Blandiana, Tărtăria, cea cu cele trei tăbliţe cu însemnări pentru aducere aminte a celor ce le-au făcut şi a preamultor interpreţi din zilele noastre, Balomiru de Câmp, Şibot, Aurel Vlaicu, fostul Binţinţi, satul de naştere al aviatorului nostru, Geoagiu, fost Joajiu, cel în care erau multe Joagăre de fasonat buştenii, halta noastră cu pricina şi în sfârşit Orăştia, oraş cu o puternică viaţă culturală până la 1944, pe urmă trăind mai mult de pe urma prelucrării blănurilor şi a buştenilor. Deci la a şaptea staţie trebuie să te dai musai jos şi să alergi după autobuzul ce merge în centru. Altul nu mai vine decât peste două ore. Iar bani de taxi nu aveam pe când băteam coclaurii pe acolo.




Tot El Passo, trecerea peste calea ferată, aşa cum pare să arate acum

Dar Halta Geoagiu … O trecere obligatorie către o altă lume.
Localitate de graniţă, mai mult mitică decât reală. De aici porneşte drumul către Geoagiu Băi, fosta Germisara.






El Paso, trecerea peste calea ferată, în Texas sau la noi în 2.111 în mai

Din această haltă fără clădire, clădire ce a fost conexată prin continuumul spaţiotemporal cu El Paso din Texasul extrem vestic, pe Rio Grande, acolo peste apă de Ciudad Juarez, oraş în care nu trece o noapte fără o sută de dispăruţi. Ucişi de bandele rivale de traficanţi de droguri şi persoane. Dar dece se înghesuie tocmai în El Paso, fie el cu un s sau cu doi.



CAFE EL PASSO, a cărei conectare cu motelul este observabilă uşor în nopţile cu lună plină

Se poate trece mai uşor pe acolo? Dar aici, în Halta Germisarei, cum de s-a transformat clădirea fostei staţii Geoagiu într-un motel-restaurant, cu meniu fix, ce a durat câţiva ani buni? Ştiţi dece nu puteau dormi oamenii în acest motel? Că nimeni nu a putut rezista mai mult de două nopţi datorită tropăitului halucinant ce se auzea din pivniţă? Că au venit popi cu zecile şi au fugit cu coada în sus? Acel tunel care există fără nici o îndoială, pentrucă au intrat până la urmă în el nişte ingineri de la CFR şi au reapărut după trei zile, nebărbieriţi şi slăbiţi, de parcă ar fi stat acolo trei luni. Cum au ieşit s-au aşezat jos, au cerut apă şi mâncare şi au spus că întrega clădire trebuie dărâmată imediat. Dar proprietarul nou al clădirii, care o botezase „El Passo“, nu se ştie dece, nici el nu mai ştie, a refuzat şi a dat un anunţ, ce poate fi şi acum citit pe Internet:

„Halta Geoagiu 500000 EUR Clădire de 185 m2, cu etaj cu 5 camere lambrisate, 2 băi, şi recepţie ( neterminate) şi 2 balcoane mari, la mansardă posibilitate de construire a încă 3-4 camere. Intabularea este efectuată, nu există datorii, vânzarea putându-se realiza foarte repede. Confort 1 decomandat. Anunţ expirat“.

La Cetatea Blidaru, acum doi ani a fost văzut un tigru, tolănit la umbra zidurilor milenare. După ce l-am fotografiat, a dispărut.

Şi ciudăţeniile nu se opresc aici. Urşi din toată regiunea intră noaptea în motel şi dispar, spre stupoarea vânătorilor ce-i urmăresc şi a personalului din ce în ce mai redus. Pe străzile din El Paso, tocmai în Texas, apar în ultimul timp urşi ce se răspândesc spre munţi. De unde vin şi de când durează această migraţie?
Până şi flora şi fauna de aici sunt unice. Savanţii descriu printre vegetalele ce împânzesc îmrejurimile, plante ca Centaurea scabiosa L. ssp spinulosa ( Roch. ) Hay, Campanula grosseki Heuff., Ononis pseudohircina Schur, Fritillaria montana Hoppe, Calamintha sylvatica Bromf., Allium flavum. Centaurul turbat şi cu spini este o plantă? Interesant. Când este vorba de animale, încurcătura este şi mai mare: Dianthus spicullifolius Schur, Thymus comosus Heuff., Viola jooi Janka, Iris pumila L., Achillea chritmifolia W. & K., Orlaya grandiflora ( L. ) Hoffm., Aristolochia pallida Wild., Quercus frainetto Ten., Tilia tomentosa Manch. Oooo, zei, acum câteva zeci de ani acestea erau plante, când au devenit animale, de când se pot deplasa, se pot iubi sau poate pot şi scrie pe blog? Unde o să ajungem cu atâtea minuni?




Amedeo Modigliani - Ţigancă blondă, poate chiar din Orăştie

Dar ţiganii aceia blonzi ce umplu Orăştia şi împrejurimile de unde vin? De-i întrebi, îţi răspund foarte liniştit ”- De la Geoagiu, domnule” Ce este acolo la Geoagiu ? Am fost şi n-am găsit decât băile romane sau “daco-romane” cum scrie pe un panou. De parcă dacii n-ar fi avut destui bani şi forţă de muncă şi ar fi apelat la romani. Acolo, în spatele actualelor băi, se ridică o movilă cam goală pe dinlăuntru, spartă în vârf, pe fundul căreia curge unul din izvoarele Pârâului Băilor. În vechime apa ieşea chiar prin vârful movilei, îşi depunea sărurile pe pantele acesteia şi se vărsa prin cascada de sub staţiune. Din cine ştie ce motive, apa n-a mai ieşit chiar prin vârf, făcând inutile toate amenăjările de până atunci. Probabil romanii, au săpat un tunel prin care cei ce-şi tratau aici neputinţele, puteau ajunge la apa cea minunată. De multe ori sătenii găseau în pârâul de jos, cârje, bastoane, dar nici urmă de bolnavi. Misterul a luat proporţii când lângă cascadă s-a descoperit o peşteră plină de oase. Marea staţiune vindecătoare a toate bolile, Germisara, cea caldă şi rea, a fost abandonată până prin 1905, când faptele fiind uitate, s-a reamenajat staţiunea actuală. Doar noaptea se mai aud vuiete ciudate ce sperie pe întârziaţii de la cele trei restaurante din jur. Prin ce mister sunt legate între ele cele ce se petrec aici cu cele de la „El Passo“ de lângă calea ferată şi cu „El Paso“ din Texas, USA, încă nu ştiu precis. Dar sunt ore ale nopţii când nu e bine să te plimbi pe străzile totdeauna pustii ale staţiunii. Oameni cu nişte cuşme de piele pe cap, cu săbii în mână, trec bodogănind şi nebăgând pe nimeni în seamă. Localnicii, cei născuţi prin satele din jur şi nu cei veniţi din alte părţi, se dau respectuos la o parte, îşi scot căciula sau pălăria, se înclină şi şoptesc „- Sunt dacii noştri, ei sunt printre noi“.

Comments (2)

1. Chestia cu “în 2011 în mai” mi-a plăcut teribil!
   Comentariu by Max Peter — 16 aprilie 2011 @ 15:33 |Modifică
   
2. Precizia este strict necesară. Altfel cine m-ar mai crede?
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 16 aprilie 2011 @ 21:32 |Modifică