Dacii şi … roata dinţată

16 mai 2011

Dacii şi … roata dinţată

Rotonda montată de arheologi din resturile găsite. Fotografie din Geto-dacii de Ion Miclea şi Radu Florescu, 1980.

Nu era nevoie să susţină cineva că dacii aveau cea mai mare roată dinţată din lume, ca să avem tot respectul pentru civilizaţia lor. O roată dinţată trebuie să aibă dinţi, care să reziste la efort. Iar dinţii trebuie să urmeze un contur circular, sau măcar, ţinând cont de ultimele invenţii în materie, un contur poligonal închis. S-au făcut roţi dinţate din diferite metale, din materiale plastice, unele modele au fost făcute din lemn, dar nimănui nu i-a dat prin cap să le facă din piatră, fie ea şi andezit. Ar crăpa imediat, nu ar putea fi folosite decât cel mult la un monument al roţii dinţate.
Cât despre mecanismul grecesc găsit într-o epavă din apropierea insulei Antikythera, acesta era confecţionat din tablă de bronz de doi milimetri grosime, iar dinţii rotiţelor dinţate aveau forma unor triunghiuri echilaterale. Confecţionarea acestuia a fost contemporană cu existenţa civilizaţiei dacice.




Plintă spartă cu dalta. Se văd trei segmente şi o altă spărtură, probabil de la o altă plintă © C.I.

Doar că presupusa roată dinţată găsită la Sarmisegetuza Regia în imediata apropiere a discului de andezit cu zece raze şi a zidului de sprijin al terasei X, nu reprezintă decât rămăşiţele împrăştiate a două discuri de andezit de pe terasa a X-a, luate sau alunecate de acolo. Probabil că romanii au avut nevoie de două plăci groase şi patrate de andezit. Le trebuia pentru vreun postament al unui altar, de exemplu. De unde să ia materialul, când de aceste discuri se împiedicau mereu? Nimic mai simplu decât să sape cu dalta pe traseul laturilor patratului, aşa cum se face şi acum în pietrării pentru desprinderea blocurilor. În găurile făcute cu dalta se băteau pene de lemn, se udau bine şi în câteva ore, penele umflându-se, piatra se despica pe traseul ales.



Segment de plintă, se văd urmele dălţii © C.I.

Se văd foarte clar în toate fotografiile urmele de daltă, ce străpung până la jumătate discul. Mai mult, ele urmează o linie dreaptă şi nu un cerc. Orice pietrar aşa va da găurile cu dalta, la distanţe egale cu lăţimea dălţii. Nu e nevoie să fie mai dese. Şi nici nu va măsura distanţele cu centimetrul sau cu altceva. Nu are nevoie. Iniţial pietrele erau împrăştiate pe câteva zeci de metri pe terasă, dar arheologii au căutat să reconstituie obiectul iniţial. Nu le-a reuşit, se vede din fotografia publicată în acea carte groasă, cu foi lucioase şi cu nişte culori mizerabile, format mare, numită “Geto-dacii” de Ion Miclea şi Radu Florescu, apărută în 1980. Nu le-a reuşit. Nu le-au pus în ordinea firească şi nici nu au dorit acest lucru. Altfel nu-mi explic poziţiile nefireşti, prea deschise, ca să nu zic crăcănate, ale fragmentelor ce au fost înşirate acolo pentru ca arheologii şi ciracii lor să stea comod pe ele în jurul unui foc.



Alt segment de plintă. Restul, spre Valea Godeanului © C.I.

Doar căutarea fragmentelor lipsă, măsurarea, fotografierea şi repunerea în poziţia iniţială, pe terasa a X, ne-ar putea lămuri definitiv.
Pe panta dinspre Valea Godeanului sunt sute de pietre de toate felurile, unele peste altele, acoperind eventualele terase de acolo. Toate ar trebui ridicate de acolo, unde au ajuns cu ajutorul romanilor şi arheologilor daicovicieni, inventariate, măsurate, fotografiate, reconstituite tridimensional pe calculator şi atunci putându-se încerca o reconstituire a tuturor sanctuarelor, reală sau virtuală, descoperite sau nu. Marele avantaj este că nu cred să fi luat cineva de aici zeci de pietre ca să-şi facă temelii la case. Cu excepţia arheologilor ce şi-au făcut cabana mai jos de terasa XI şi closetul peste nişte brăţări dacice.

Comments (1)

1. Mare păcat! Lipsa de interes este incredibila!
   Comentariu by Mihai — 17 mai 2011 @ 22:55 |Modifică