Vis

29 august 2010

Vis

Eram în alt timp, în altă ţară, pe altă planetă. M-am trezit puţin ameţit, probabil că nu fusesm reconstituit complet în procesul de teleportare prin continuumul spaţio-temporal. Nu era nici o catastrofă, în banca de date a fiinţelor mai mult sau mai puţin inteligente se păstra oricum şi patternul meu.
Cred că eram pe Dacica, una din cele mai simpatice planete pe care am fost până acum. Locuitorii, fie ei femei sau bărbaţi, se năşteau cu o declinaţie firească către cercetarea istorică a unor fiinţe ce populaseră planeta cu mii de ani în urmă, deci înainte de transportul teleportal. Şi nu numai atât. Aceşti dacicani erau capabili să ignore ei înşişi acest tip simplu de transport numai pentru a se dumiri mai repede cum se descurcaseră vechile fiinţe, ai căror demni urmaşi erau ferm convinşi că sunt. În loc să radă cu o micuţă armă neutrală terenul, să-l topească, să-l răcească şi să ridice acolo un fagure din neurolit cu 200-300 de etaje, printr-o simplă comandă blogească, ei lăsaseră terenul aşa cum l-au găsit, strângeau bunătatea de gunoaie parfumate pe care alţi teleporteri le lăsaseră acolo să crească în voie, le duceau într-un loc special amenajat, pe care eu îl credeam islazul comunal de la Cosonidava. Şi nu numai atât. Dormeau se pare ba în aşa numite corturi, de fapt nişte perdele neinterstiţionate, toţi unul peste altul, aşezaţi sub formă de piramidă, ba într-un fagure incipient, ce nu avea nici măcar un etaj, dar avea un să-i zicem acoperământiş, ca să înţelegeţi mai uşor, dar făcut dintr-un material ce fusese viu dar acum era mort de tot şi tăiat felii, cred că şiţă îi ziceau. Nici măcar pompe individuale pentru dejectare nu foloseau, se duceau în pădure, nu ştiu de ce acolo, sau foloseau o clădire asemănătoare cu fagurele vital, dar cu o gaură în partea de jos şi aşteptau acolo până când credeau ei că ar fi gata. Oare merită atâtea sacrificii curiozitatea de a afla ce făceau strămoşii pe acolo în nişte timpuri care aş putea să spun că nu interesează pe nimeni? Dacă ar fi interesat, atunci guvernul planetar ar fi creat până acum nişte arheoporteri, care cu aparate corespunzătoare s-ar fi dus în epocă şi s-ar fi documentat, ar fi luat şi nişte mostre, eventual şi câteva sute de locuitori, că, vorba aia, nu ştii pe cine pui ochii şi cu cine te întorci.
Dar ce s-a întâmplat? Iar m-am trezit aiurea, nu prea mai ştiu pe ce planetă sunt. Oare am fost plecat? Am dormit? Dar ia să mă uit la pozele făcute. Ce poză este asta? De unde? Parcă ar fi Soarele de andezit, dar nu este. Voi o recunoaşteţi? Dacă da atunci spuneţi-mi şi mie, ca să ştiu unde am fost. Dacă mai adorm aşa, poate visez continuarea. Sau poate că unele vise pur şi simplu nu au continuare.

Soarele de andezit

Islaz Cosonidava, azi Cosoneşti

 

 

Grădiştea de Munte

28 august 2010

Grădiştea de Munte

Nu este decât o aşezare, probabil sat, ce depinde de comuna Orăştioara de Sus. Nu mai are şcoală, nici dispensar, în locul lui este acum o pensiune, ceea ce nu este dealtfel deloc rău. Până în 1918 satul era mai mare, aici mai funcţiona o făbricuţă de îmbuteliat apă minerală. Izvorul, foarte puternic, era cam în dreptul magazinului alimentar. După cedarea către România a Transilvaniei izvorul a fost dinamitat, şi nu a mai putut fi regăsit, cu toate eforturile. Este posibil ca izvorul captat prin 1980, la vreo 50 de metri în aval şi ceva mai sus, se urca pe o potecuţă, să fie acelaşi. Ultima dată când l-am văzut, avea un debit simbolic şi spuneau cei de la magazin că a fost captat. Nu am putut verifica informaţia. Vara veneau oameni din toate satele din jur, urcau până aproape de golul alpin, culegeau zmeură, mure şi afine, pe care le valorificau la centrele din Grădiştea şi de pe Valea Anineşului, unde se puneau rapid în butoaie şi direct la export. Nu se procesa nimic în ţară. Din 1803 şi până pe la 1900 a funcţionat şi o mică turnătorie de oţel, ce folosea minereul local, din muntele Tâmpu. Se spune că se produceau unelte agricole. Parcă am fi în plină demonstraţie a continuităţii pe aceste locuri! Exploatările forestiere erau însă baza economiei grădiştene. Din munte erau aduse lemnele cu carele cu două roate, până la trenuleţul forestier ce circula atât pe Valea Grădiştei cât şi pe văile mai lungi ce se conectau la aceasta. Astfel erau sigur trenuleţe pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, pe Valea Albă şi pe Valea Tâmpului. Trenuleţul a circulat din 1945 până prin 1972, când a venit o apă mai mare, s-a stricat terasamentul şi nu l-au mai reparat. Pe porţiunea Gara Anineş – Gara Cetate am mers şi eu cu el când am cucerit prima dată Sarmisegetuza. Se mai opreau pe drum, să strângă oamenii ceva lemne şi să le bage la cazan, cu toate că era făcut să meargă cu cărbuni. Depozitul principal de cărbuni era la Costeşti, pe islaz, unde şi acum, când făceam şanţ în jurul cortului, dădeam de cărbune. Am avut surpriza să aflu de pe Internet că se mai păstrează undeva în Orăştie, una din locomotivele originale, dar de care şi-a bătut careva joc şi a sulemenit-o ca pe o curvă bătrână ieşită pe teren. Nu pot să nu v-o prezint.

Pe Valea Anineşului, se mai poate admira o moară de apă. Erau peste şapte mori şi piue pe acea vale, ceea ce spune nu numai că aveau ce măcina şi ce pune în piuă, dar şi că era ceva populaţie. Ultima fotografie este făcută de giorgel, altă indicaţie nu am.

1986 Moara de apă de pe Valea Anineşului ©C.I.

1988 Moara de apă de pe Valea Anineşului ©C.I.

2009 Moara de apă de pe Valea Anineşului foto giorgel

Cum urci pe Valea Grădiştei, la nici un kilometru, dai de Gaura Nemţilor, o mină ce a funcţionat în al doilea război mondial, inginerul şef al minei ajutându-l pe C.Daicoviciu cu bani şi cu oameni la excavaţiile de la Sarmisegetuza.
Mina era de uraniu şi ca şi cele făcute pentru sovietici, doar pentru prospectare … De fapt şi unii şi alţii căutau aur, cine ştie după ce informaţii mai vechi. 

 

Dacii şi zăpada

27 august 2010

Dacii şi zăpada

Mergeam de la Piatra Roşie spre Grădiştea Muncelului. Mai fusesem odată, drumul era deci cunoscut. Sus la Prihodişte, loc de odihnă, după cum îi spune şi numele, ne-am aşezat, la o ţigare, bineînţeles. Priveliştea spre Sub Cununi, loc unde din păcate nu am ajuns niciodată, cu toate că mă şi invita un om care avea casă acolo. Şi ce casă avea, că se vedea şi de jos, şi i se şi propusese să o vândă unui muzeu în aer liber, nu mai ştiu acum care anume. Îl întrebam dacă iarna stă tot acolo sus.
- Sigur că da. Am tot ce-mi trebuie. Nici vitele nu le dau jos.
- Şi nu e viscol, nu bate tare vântul?
- Nu, e adăpost acolo. Nici apa de la izvor nu îngheaţă. Fân am de cu vară, mălaiul în magazie, brânză este, pensia vine în Orăştioara la fiu-meu, ce să caut jos?
- Da dacă aveţi o nevoie urgentă, ce faceţi?
- Pun calul la sanie şi cobor, zăpada nu e mare în pădure, e adăpost şi pe Valea Oraşului merg şi camioane şi maşini.

Frumos în Prihodişte, dar a trebuit să şi coborîm. Înainte de a ajunge la şcoală, se făcea o potecă în dreapta, pe după o stâncă, pe care coborîsem spre Grădiştea Muncelului cu vreo opt ani în urmă, pe o potecă foarte bună. Acum însă, cum treceai de şcoală, se făcea un drum de maşină, de tip forestier, care nu avea unde să ducă decât tot la Grădiştea. Drumul venea cred de la Târsa. Am luat drumul auto în jos şi întradevăr peste doi kilometri din dreapta venea poteca veche, înierbată bine. Ce să mai găseşti vechile drumuri ale dacilor, pe care le-am căutat şi răscăutat şi doar de vreo câteva sunt sigur. Creşte iarba, curge apa, vine o furtună, mai alunecă terenul şi mai caută drumul după douămii de ani dacă poţi. Terenul cam lunecos, probabil că era drumul cam nou, aşa că am reuşit să-mi fac şi fundul să cunoască drumul. Şi mă tot gândeam, că altceva tot nu aveam ce face prin pădure, cum s-or fi descurcat dacii iarna pe astfel de drumuri.



colţari dacici pentru mers pe ghiaţă sau mâţe, cum se mai numesc



Şi mi-am adus aminte că nu puteam să ies din Drumul Taberei decât în patru labe, până când mi-am făcut la servici nişte colţari pe care-i legam peste bocanci cu şirete. Şi mi-am mai adus aminte că în toată zona cetăţilor s-au descoperit nişte instrumente de tortură care nu erau altceva decât nişte mâţe, care tot aşa se legau peste încălţări, indiferent cum ar fi arătat acestea.
S-a făcut si analiza polenului din cetatea Sarmisegetuzei şi s-a ajuns la concluzia că pe atunci erau conifere pe aici şi nu fagi ca acum. Dar asta nu înseamnă că era mai cald sau mai frig decât acum, este vorba doar de obişnuita pendulare în timp a vegetaţiei. Brazii cresc mai bine la umbra fagilor, iar făgetul se dezvoltă mai bine sub brazi.

Deci cum ne descurcăm noi aşa se descurcau şi dacii. La câţiva kilometri de Grădiştea am dat peste cele două mine de uraniu puse în conservare. Sterilul amestecat cu minereul cenuşiu de uraniu se scurgea arzând plantele şi otrăvind totul în jur. Era câte un paznic la fiecare, ce se gospodărea şi el cum putea. Erau oameni din Grădiştea, îşi aveau acolo casele şi vitele. Şi nevestele.
Am ajuns în sat şi am reuşit să ne cazăm la Maria, soţul ei mai era încă student pe la Gherla sau pe unde or mai fi acum universităţi la care te trimite statul când te prinde cu mâţa în sac. Am primit vizita de neuitat a doctorului, veterinarul care bântuia munţii intr-o Dacie, cu vaccinurile după el, în căutare de oi, capre, vaci şi tauri. După fiecare turmă vaccinată o lua la vale în zig-zag până ajungea la sediu în Grădiştea, chiuind mai tare ca moroşenii. Cu câteva zile înainte tocmai fusese pe lângă Prihodişte şi reuşise la întoarcere să nu întâlnească decât un singur copac în cale. Dar maşina era obişnuită, vaccinată chiar am putea spune, aşa că s-a descurcat până jos, unde s-a oprit tocmai la atelierul de reparat tractoare şi camioane al Intreprinderii forestiere. Am senzaţia că a ajuns totuşi odată cu Don Doctor. Noaptea pe la ora trei Don Doctor ne arunca cu pietre în geam, să deschidem, că are o sticlă. N-o să vă vină să credeţi dar n-am deschis!

“Muzeu” desfiinţat – Rezervaţia Fântâna Rece – Muzeul Crucii

24 august 2010

“Muzeu” desfiinţat – Rezervaţia Fântâna Rece – Muzeul Crucii

Când treci de Mânăstirea Ciolanu şi de Tabăra de sculptură Măgura, la vreo doi kilometri se face o poiană, unde mai demult, în 2001 mai era un fel de lapidariu, nu pentrucă acolo ar fi fost lapidaţi niscai călugări cu apucături ciudate, ci pentrucă erau depozitate câteva zeci de cruci vechi de piatră, cu inscripţii românesti şi litere slavone din secolele XVII-XVIII. Am mai postat o notă, Service Ciolanu, în care era descrisă poiana, dar poze ioc, nu mai erau decât vreo două cruci pe acolo şi acelea crăpate. Am regăsit acum un set de 9 poze pe care le făcusem atunci, pentru a ilustra mulţimea de cruci care au dispărut. Am rămas surprins, era vorba de o rezervaţie in toată regula, numită “Rezervaţia de sculptură ţărănească de la “Fântâna Rece”. In 2006 găsim următoarea Hotărâre a Consiliului Judeţean Buzău:
“prin Hotărârea Consiliului Judeţean Buzău nr.29/2006 s-a aprobat darea în administrarea Muzeului judeţean Buzău Al.I.Odobescu a următoarelor bunuri proprietate publică a judeţului Buzău: monument „Fântâna lui Mihai Viteazul”, monument „1907”, Tabăra de sculptură Măgura, Rezervaţia „Fântâna Rece”; “
Din 2008 dispare din evidente pur şi simplu. Ca zvonuri se spune că datorită furturilor de cruci se propune mutarea în satul Măgura, sau la Mânăstirea Ciolanu. Sper că nu este vorba de acele câteva cruci plantate în betonul parcării mânăstirii. Mai nou apare un articol care ne informează că Muzeul Crucii, cum mai este numit, se va muta la Mânăstirea Răteşti, unde se poate asigura paza. Deocamdată, din cele 110 piese iniţiale, peste 30 de piese de arta ţărănească realizate in piatră, au dispărut sau au fost grav deteriorate.
Crucile au fost transformate în var sau au fost amestecate cu varul, pentru înbunătăţirea calităţii acestuia. Iţi stă mintea. Mă intreb cum şi-a băgat dracu’ coada tocmai în nişte zeci de cruci de piatră de două-treisute de ani? Unde or fi crucile şi cu cât s-or fi vândut? Nu erau şi ele inventariate, daca era o rezervatie?

Vulcanii noroioși

20 august 2010

Vulcanii noroioși

Se pare că există trei locuri în ţară la noi unde se găsesc așa numiţii vulcani noroioși, de fapt un noroi antrenat din străfundurile nu prea adânci de emisiile de gaze naturale. Sunt în zona extracarpatică, lângă Berca – Buzău și în zona intracarpatică, la Haşag – jud. Sibiu și la Boz – jud. Alba. Acestea două din urmă sunt doar stafiile palide ale unor vulcani noroioși care au funcţionat pe acolo mai demult. Puteţi citi pe Internet încercările în general infructuoase ale unor împătimiţi de a le găsi.
Cei de la Berca, aproape de Buzău, sunt reprezentaţi prin Pâclele Mici și Pâclele Mari. La Pâclele Mici s-a construit alături o baracă cu pretentii de motel și se cere taxă de intrare, probabil ca să nu plece cineva cu vreo pâclă. Pâclele Mari sunt înainte de a intra pe ramificaţia spre Pâclele Mici, la câţiva kilometri mai departe, punct de reper o sondă, după care se urcă liber câteva sute de metri. Fenomenul este spectaculos, mai ales dacă este vreme frumoasă și ai timp să te uiţi la fiecare morman de noroi, să ai ocazia să-l vezi când erupe, adică scuipă niște clăbuci maro, după care iese de acolo un fel de pârâiaș de lavă, niște noroi spârcâit, care se usucă destul de repede, formând un microrelief marţian. Nu. Să nu întrebaţi pe nimeni din partea locului cum se ajunge la vulcani, că nu mai ajungeţi niciodată. Există un singur și splendid indicator, posibil făcut cu fonduri europene pe care vi-l prezint. Sunt sigur că nu o să-l uitaţi. Oricum, o excursie cu mașina mică, bineinteles, altfel nu se poate, pe la vulcanii noroiosi de la Berca, pe urmă pe la Mânăstirea Ciolanul, Sculpturile de la Măgura, punctul La Fântâni, pe urmă la Muzeul Chihlimbarului din Colti – dacă mergeţi încet – vă va lăsa o puternică impresie. Şi luaţi cu voi aparatul foto și fotografiaţi ce vedeţi, că pe voi vă puteţi fotografia și acasă! Iar dacă aveţi mai mult timp mergeţi și pe la Monteoru și pe la Pietroasa și când vă intoarceţi, vă veţi lămuri pe unde aţi fost!

ia de la …

Balaurul şi Malaura de la Gâlgoaie

19 august 2010

Balaurul şi Malaura de la Gâlgoaie

Aici până mai demult trăiau foarte liniştiţi Balaurul şi Malaura. Erau tinerei, nici trei sute nu aveau. Şi se iubeau, se iubeau, şi la trântă ei se luau de înc-o polie ei făceau. În peştera de la Dâmbovicioara ei adesea se duceau, nici de scări nevoie nu aveau. Şi ei oile le mulgeau, brânză-n coajă tot făceau. Bradul cu totul îl smulgeau, pe dos îl intorceau, de miez îl curătau, iar la loc îl intorceau, cu urdă îl umpleau şi la turişti îl vindeau. Şi făcură ei bănet, de altă peşteră nevoie avură, că Malaurei burta i se umflase, nu de cât mâncase ci de cât alergase. De Balaur alergase, dar încet, încet, că altfel n-o mai prindea, şi degeaba alerga. Şi găsi Malaura o peşteră mai mare mai alături, mai încolo, unde loc destul avea. Şi Malaura născu şapte bălăurei, drăguţei. Dar ei mişunau şi prin peşteră şi pe afară şi creşteau repede, repede. Şi Balaurul ii tot căuta şi când îi găsea el aşa le tot zicea: “ – Bălăurei, bălăurei, unde mama voastră alergaţi? Vreţi lumea s-o umpleți de Balauri, de Malaure? Staţi dracului aici, brânză-n coajă să făceţi, banii să se-adune, că turişti mai sunt. Şi dacă n-or mai fi, o lege aranjăm, tichete să le dea, doar brânză să ia. Că toți bani vrea. Şi ministra, şi subministra, şi subsuba.” Da tocmai atunci un cutremuraş venea şi gaura o astupa. Şi bălăureii ţipau de foame afară şi Malaura ţipa de frică înlăuntru. Şi Balauru stătea şi mai că se gândea. Dar ce dracu, o singură gaură avea? El zicea. Şi cu deştu’ scormonea şi deoparte pietre el dădea. Da’ gaura nu era mare, nici Malaura afară nu putea, nici bălăureii înăuntru nu putea. Şi ea ţipa şi ei ţipa. Şi Malaura de-atâta ţipat pe ea s-a scăpat. Şi din cele şapte ţâţe, lapte tot curgea, şi la bălăurei el ajungea.
Şi bălăureii tot creştea că că loc nu mai avea în toată valea. Şi Balauru se înfuria şi la ei el se răstea. “ - Balaurei şi malaurice, mai scărpinaţi-vă-n burice, da’ d-aicea să plecaţi că valea o stricaţi si pe Malaura cu voi s-o luaţi. Că m-am săturat de-atâta bocit şi de-atâta lapte ce-n gâlgoaie iese din astă gaură malaurească. “
Şi ministra, prim-ministră vru să fie, că subpreşedintă fu destul. Şi de bani se tot umplu si turişti cu tui mare ea aduse, că bani tot făcuse. Şi la Gâlgoaie cum ajunse se miră, se minună. Iar Balauru zicea “ – Da subpreşo, io-s de vină. Lapte ie, mai trebe miere. Tu ai miere, io am lapte, să vezi ce vale facem de ne-npreunăm aice.” Şi o frunză verde ei deasupra puseră şi valuri, valuri se făcură. Şi Gâlgoaiele curgeau şi frunza verde se vântura şi din pesteră se auzea “ – Mama voastră de putori, venirăţi de la tui cu unsori şi găsirăţi niste boi, să vă lingă peste tot, jaful să se-aleagă, de-o vale-ntreagă.” Da lu’ ministra nu-i păsa, şi se alinta “ – Balaure, balaure, eu ştiam că şapte capete aveai, da nu ştiam că şi şapte cozi aveai. Şi ce bine e să sari din coadă-n coadă. Îl las dracului de marinar, cu toată barca lui crăpată.” Şi marinaru, el cum auzea, foc-bok se făcea şi în vale se ducea. Da degeaba se ducea, că la ăilalţi nu-i păsa. Şi găsi şi el o gaură, şi-o lărgea, o lărgea, până la Malaură de ajungea. Şi Malaura, ce-avea şapte cozi si deci şapte subcozi, de cum îl văzu, degrabă îl plăcu. Şi se cuplară, se cuplară, că poate trăiesc şi în viitor fericiţi toţi patru, cu toate cele şaispe cozi, şi să ne lase pe noi dracului în pace. Şi pe la Gâlgoaie io nu mai trec, vă promit.
Amon, cel cu minunile.

Plaiul Foii – ?

18 august 2010

Plaiul Foii – ?

Cred că era prin 1980. Stăteam la cabană la Plaiul Foii pe terasă și mă uitam cu jind la creasta Pietrei Craiului, cu o bere rece în faţă. Cum să fac să ajung acolo sus, fără să trec prin pericolele prin care am trecut prima dată când am ajuns la Vârful Ascuţit și atât. Pe partea cealaltă a râului stătea un disgraţios elicopter de armată, mare cât o șură, cu mamă sovietică, în jurul căruia mișunau niste soldaţi. Mă deranja ideea că tocmai aici și-au găsit să facă exerciţii militare. Efectiv nu mai puteam să admir creasta. Venisem de la Râșnov până aici special pentru asta și acum îmi tăiau tot cheful. Dormeau la cabană, dimineaţa îi ducea lângă elicopter, își făceau porţia de gimnastică, veneau să ia masa de dimineată si pe urmă tot cărau ceva materiale. L-am intrebat pe cabanier dacă mai stau ăstia mult pe aici. Spre mirarea mea mi-a spus că vor să ducă materiale sus pe creastă să reconstruiască refugiul de la Vârful Ascuţit, care arsese de câţiva ani. Dintr-odată mi s-au intors gândurile pe dos. Nu mă mai deranjau manevrele lor ci mă bucuram că fac ceva deosebit de util. Parcă și silueta monstruoasă a hărăbaiei avea acum ceva de păsăroi bine hrănit și dornic să-și facă turul deasupra crestei.
Seara am făcut ce am făcut și m-am tras lângă ofiţerul care era seful întregii operatii. Nu mă intrebaţi de grad, că habar nu am de așa ceva. N-am făcut armata și nici nu i-am dus dorul vreo clipită. Şi-mi trece mie prin cap să-l intreb dacă nu mă poate duce până sus cu mașinoiul lui. I-am spus și în ce conditii am mai fost pe acolo și că nu-mi prea vine s-o iau acum pe jos, de unul singur, pe la Lanţuri, cum îi spune traseului. Mi-a zâmbit superior, asa cum numai ofiţerii știu s-o facă, tăindu-mi orice avânt. Nu se poate așa ceva, chiar dacă el ar vrea. Asta este, ce să mai zic. La culcare, vise plăcute și sculare devreme, măcar să-i văd și eu plecând. Creasta era in nori, nici nu mai puteai crede că acolo ar fi niște munţi atât de răi și de minunaţi. Ofiţerul vorbea printr-o staţie de radio cu șefii lui, ce vreţi, orice șef isi are șeful. Furios îmi spune “ – Hai!”. Era să fac pe mine de emoţie. “ - Staţi să-mi iau rucsacul” “ – Nu, mergi așa cum esti” Ordinele se execută, nu se discută, atâta lucru știam si eu. Aveam canadiana pe mine dar tot am inceput să tremur. Am mers cu el, mi-a spus să urc prin spate, unde era deschisă o trapă mare, prin care tocmai urcaseră vreo douăzeci de soldaţi. Inăuntru scânduri, saci de ciment și de nisip, niște lăzi cu fierărie, un sul de carton asfaltat, parcă și niste table. Şi un lădoi cu lopeti, sape, târnăcoape, mă rog, tot ce-i trebuie unui soldat pe munte. Si două butoaie de tablă, pe care scria de mână “benzină” și în care am aflat că era apă. Probabil pentru inducerea in eroare a dușmanilor. Totul legat cu plase de frânghie, nu pentru pește ci pentru rigidizarea cât de cât a materialelor. Noi aveam două frânghii de care ne ţineam, în spate și în faţă. Nu era nici o bancă, stăteam pe scândurile pentru refugiu. S-a inchis ușoiul, pe care cred că putea intra și o tanchetă și a început bâlciul. Auzeam motorul parcă era in urechea mea. Hărăbaia nu avea nici un sistem de insonorizare. Stăteam cu gura căscată, vedeam că așa făceau toţi, oricum nu aveau cum să se audă dacă ar fi vorbit. Zborul, dacă pot să-i spun asa, era destul de acceptabil, ba urcam, ba dădeam într-o groapă, așa e si pe munte, nu numai pe șosele. A durat cam vreo jumătate de oră, n-aș putea spune exact, nici nu mi-a mai trecut prin cap să mă uit la ceas, de fapt cred că nu mă puteam gândi la nimic. La un moment dat ne-am zgâlţâit bine, s-a oprit motorul și eram încă in viaţă. De auzit nu mai auzeam nimic. După câteva minute s-a deschis și trapa, am coborit clătinându-mă, m-am depărtat de elicopter și m-am asezat pe un pietroi, parcă as fi urcat pe jos. Bătea un pic vântul, dar era soare, ceeace m-a mirat. Când am reușit să mă uit in jur mi s-a făcut părul măciucă. Oare așa se zice? Cum să se facă părul măciucă? Nu eram pe creasta Pietrii Craiului! Eram clar în Făgăraș și se vedea trapezul de neconfundat Vistea-Moldoveanu! Ofiterul a venit și a inceput să rânjească vădit satisfăcut! “ – Ei?” Doar atât a zis. Eu zâmbeam tâmp, n-am știut ce să spun. In fond ce puteam să spun? Că am bagajul la Plaiul Foii și că până acolo aș face pe jos cel puţin două zile? Tremuram ca un … , m-am dus vreo sută de metri mai incolo și acolo am rămas două ore până când soldaţii au descărcat marfa, sculele, au netezit locul, au făcut ciment și l-au turnat într-un fel de cofraje ad-hoc. Mai mult n-au făcut, probabil că veneau și a doua zi, sau poate că veneau alţii. Eu eram beat de priveliștea din jur, îmi trecuse și tremuratul, am scos și canadiana, aparat foto nu aveam la mine, era în rucsac, așa că mi-am petrecut timpul ba uitându-mă la Viștea și la Moldoveanu, ba în valea Galbenii, unde mai jos, susţinea cineva într-o revistă pe care nu mi-o mai amintesc, că ar fi descoperit o cetate dacică, chiar despre Helis scria, ceeace făcea totul și mai fantasmagoric, ba numărând pietricelele și florile pitice, lipite de stâncă.
A fost ceva fantastic, credeam că visez. Tovarășul ofiţer, care s-a dovedit un Domn, mi-a făcut o mare surpriză. Ce să-mi mai spună că a primit ordin, din cauza vremii, să nu mai monteze refugiul la Vârful Ascuţit ci în Şeaua Viștei, pentru ei nu era mare diferenţă. Când am ajuns înapoi la Plaiul Foii, mi-a sus să tac din gură că altfel închisoarea ne mănâncă. Sunt treizeci de ani de atunci așa că s-a prescris! Dar satisfacţia rămâne!

Jidava – Nămăeşti

17 august 2010

Jidava – Nămăeşti

Castrul Jidava, numit până în secolul XIX Jidova, este într-o stare foarte bună, dacă facem comparaţia cu celelalte castre de la noi din ţară. Este construit din piatră fasonată, unele turnuri au fost reconstituite, spre îmbogăţirea cunoştinţelor celor din Câmpulung şi de aiurea, care se încumetă să ajungă până aici. Oricum, dacă vin cu maşina mică n-o să găsească loc de parcare, pentrucă nu există aşa ceva, iar cu altceva nu au cum să ajungă. Deobicei este închis, dar am intrat printr-o gaură din gard, cred că făcută de migratori, probabil de goţi. Am reusit să întărâtăm un câine care era legat de Porta Decumana si după ce s-au uitat la noi toti vecinii şi au inceput s-o strige pe responsabila castrului, a muzeului, a unui hipocaust scăpat cine ştie cum de vandali, a WC-ului care se afla dincolo de un şant de apărare, probabil precauţie utilă, or fi ştiind ei câmpulungenii ce or şti, a apărut sefa, cu un snop de chei în mână, care de care mai mare, sborşindu-se la noi că de ce am sărit gardul. Am văzut că era inarmată cu un chitanţier, asa că n-am ştiut cum să ne cerem mai repede scuze. Ba că goţii, ba că vizigoţii, ba că avarii, cumanii, gepizii, dar oricum nu noi dăduseram gaura la castru. Noi venisem ca niste urmaşi cât se poate de paşnici ai încrucişării nefericite dintre daci şi romani, să facem cam ce fac toti turistii, să căscăm gura unde trebuie şi unde nu trebuie, să fotografiem tot ce a mai rămas de pe urma romanilor, inclusiv cerberul care a alertat tot târgul Campo-Longo-ului, cerând ajutor de la cohortele de javre, să le folosim WC-ul cel fără apă, latrina de fapt si să plecăm dacă se poate fără să plătim. Dar nu merge chiar asa. Ne-a lăsat să facem poze, dar era cu toţi ochii pe noi. La plecare, totuşi a fost drăguţă că nu inainte, ca la muscelence, ne-a taxat de intrare în castru, în muzeu şi că am făcut poze. De, bine că nu am avut şi aparat de filmat. Florin s-a făcut că plouă şi a zis că numai eu am făcut poze. Drăguţ băiat. Dar i-am făcut-o şi noi şefei ăsteia de castru. Nu vă gândiţi iar la prostii, că noi suntem oameni serioşi. Si mai eram şi cu nevasta lui Florin, aşa că … I-am cerut bilete şi n-am plecat de lângă ea până nu ne-a satisfăcut doleanţa. Ne-am urcat in Matizul rosu al lui Florin, pus bine între doi pomi, bine că nu l-a pus sus şi ne-am tot dus prin Câmpulung, până am reuşit să nimerim drumul spre Nămăieşti. Totul bun, dar nu bănuiam că mânăstirea e cocoţată pe un deal şi cu Matizul neam acolo. Şi nu numai atât. Am fost atacaţi cu strâmbături si cu fuste fluturânde de către nişte pui de daci întunecați bine. Cara-daci probabil. Cereau doar câte doi sesterţi de căpuţ şi de căpuţă. Nici n-am vrut să cobor. Iar ceilalți au făcut şi ei front comun şi am întors masina şi no hai. Cara-dacii au rămas perplecşi, nu li se mai intâmplase aşa ceva. Şi cred că mai stau şi acum aşa, dacă nu s-or fi dus totusi la cara-casă ca să cara-mănânce cevasilea cara-mâncare. Am lăsat binecuvântata mânăstire din secolul XIV, instalată într-o gaură probabil din secolul IV, să aibă grija icoanei ce se întoarce singură la locul unde a fost găsită, bineințeles de doi ciobănei şi să aibă grije şi de pietrele cu scrisoare – adică scrise – pe care tunurile de la 1916 le-au făcut bucăți, bucăți pe care călugării sau călugărițele le-au aruncat repede, că erau stricate. No hai mai departeee!

Inscriptii, dar nu dacice

16 august 2010

Inscriptii, dar nu dacice

Atât arheologii cât şi turiştii sunt întotdeauna interesaţi de inscripţii. Doar că inscripţiile nu au mereu legătură cu zidul sau cu obiectul pe care sunt depuse. Marile evenimente trebuie consemnate imediat ce se petrec. Aşa se făcea dintotdeauna. Şi pe picturile din biserica domnesca din Curtea de Argeş, unde este consemnată data mortii ctitorului, şi prin toate bibliile vechi, ba când apărea o cometă, ba când era un cutremur, ba când venea un incendiu, ba când erau scurtaţi cu un cap niscai boieri din aceia cu anteriele lungi. Şi la cabanele cele vechi, pereţii, paturile, tavanul, erau pline de inscripţii interesante, cu numele, data şi obiectul muncii, alături de petele de sânge lăsate de nişte biete plosniţe strivite. Dar băncile, băncile in care am invăţat noi să citim şi să scriem nu arătau la fel? Primele cuvinte pe care un copil învaţă să le citească nu mai sunt mama, tata sau patria ci Ionică, Lili şi LOVE. Birourile la care lucram nu arătau la fel? Până şi pe fundul a jumătate din scaunele din încăpere se putea citi NAN, numele celui care-i făcuse probabil cinstea. Dar zidurile caselor după Revoluţie nu aveau îndemnuri cu “JOS CIAUŞESCU” iar un pic mai târziu cu “JOS ILIESCU”? Dar WC-urile publice, dragele noastre WC-uri, care nu mai există demult, transformate in baruri şi discoteci, nu aveau ele îndemnuri la fel de fel de joburi, descrise şi cu scheme, ca să nu fie dubii, de multe ori şi cu numere de telefon, ale prietenilor, bineinţeles? Pe frescele de la Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa nu vedem in partea de jos mai ales, în loc de numele sfinţilor, numele golanilor inculţi, Traian, Marian, sau care or mai fi, că sunt destui. Şi la Pompei, pe ziduri se mai văd îndemnurile de alegere a conducerii urbei spre un viitor luminos. La Sarmisegetuza, capitala Daciei, la intrarea de vest, nu sunt pe zidul “dacic” nume ai unor daci vii şi nevătămaţi ce au trecut în ultimii ani pe aici? Doar că zidul nu e nici dacic nici roman ci este daicovician, asa că paguba nu este mare. Doar drepturile de autor … La fel şi pe stâlpii de lemn de la sanctuarul mare rotund, stâlpi ridicati în vederea vizitei lui Ceausescu, vizită ce n-a mai avut loc. Intre timp niste beţivi supăraţi rău sau pus cu topoarele pe stâlpi şi au rezolvat câţiva. Nu ştiu dacă erau cei inscripţionaţi pentru viitorime.
Cu inscripţiile din cabane s-a rezolvat problema prin privatizare. Pentru fiecare literă scoţi 10 roni. Cu cele de pe ziduri s-a rezolvat prin criză, nu mai are timp lumea să se uite pe pereti, ci aleargă după un ban, cinstit sau mai putin cinstit câstigat. La mânăstiri mişună peste tot măicuţe si tăicuţi, care şi aşa se călcau pe picioare. WC-urile nu mai există, problema a fost tăiată de la rădăcină. Dar cu Sarmisegetuza ce facem? Nu ştiu. Poate o minune? Ce ziceti?

Dacii şi mortarul

15 august 2010

Dacii şi mortarul

Cisterna de la Blidaru
La cisterna cetăţii Blidaru, ce avea 8 x 6,20 metri şi o înălţime de 4 metri, pereţii, care erau dubli iar în unele locuri chiar tripli, erau acoperiţi cu un strat impermeabil compus din var, nisip și cărămidă sfarâmată, construcţie tipic romană. Calitatea cimentului “hidraulic” este o legendă. Lasă de dorit, fiind sfărâmicios, are nisip local cu intruziuni de micaşist. Meşterii romani sau poate greci, aduşi cu sau fără bani, au lucrat cu mână de lucru locală şi cu materialele din preajmă. Singurul lucru care mă face să visez de fiecare dată când am trecut pe acolo este surpătura din peretele cisternei dinspre cetate. Cum să nu te gândeşti că acolo este totuşi un canal prin care se putea lua apă fără să ieşi din cetate?

Zidul de la incinta a doua de la Piatra Roşie
Zidurile incintei a doua, în special zidul de lângă intrare, prezintă urme de mortar, de foarte proastă calitate. Construcţia acestei incinte nu are nimic în comun cu prima, cea de pe culme şi care este cea mai frumoasă şi cea mai îngrijit lucrată cetate dacică. Dealtfel, în ziduri sau lângă ele nu s-a descoperit nici un material arheologic care să permită datarea acestora. Este doar o presupunere pe care se bazează C.Daicoviciu. Iată cum îşi susţine acesta părerile în prefaţa la monografia arheologică Cetatea Dacică de la Piatra Roşie, publicată în Editura Academiei RPR în 1954:

În lucrările mele anterioare (în spetă în lucrarea „La Transyvanie dans l’Antiquite“, dominat de concepţiile antiştiinţifice ale istoriografiei burgheze (idealistă, subiectivistă, naţionalistă etc.), eu vedeam în istoria poporului dac o aglomerare de date şi fapte fără legătură cauzală între ele. În desvoltarea societăţii dacice eu neglijasem tocmai factorul determinant al acestei desvoltări – modul de producţie a bunurilor materiale şi consecinţele pe care forţele de producţie în continuă desvoltare le au asupra relaţiilor de producţie, ducând desvoltarea societăţii dacice dela o orânduire la alta, dela o stare de desvoltare economică şi politică la una superioară.( …) Mulţumită eforturilor de a-mi însuşi adevărata concepţie ştiinţifică despre legile de desvoltare a societăţii omeneşti, materialismul istoric, m’am străduit în lucrarea de faţă să mă desbăr de rămăşiţele concepţiei burgheze idealiste de a trata fenomenele social-istorice şi să mă sprijin pe bazele sigure ale concepţiei materialiste despre lume şi societate a partidului clasei muncitoare. În această direcţie, de un nepreţuit ajutor mi-au fost şi literatura de specialitate sovietică şi unele lucrări recente ale istoricilor români.

Da, acum putem avea toată increderea în părerile acestui săpător. A trimis bucăţi din acest mortar în laboratorul de petrografie al Universtăţii din Cluj, unde s-a constatat că mortarul conţine nisip de pârâu necernut şi var 10-15%. Ei şi acum o trânteşte:

Faptul constatat prin expertiza laboratorului ne pune în faţa unui nou aspect al culturii materiale dacice: cunoaşterea mortarului şi folosirea lui ca liant.

I-a spus laboratorul că mortarul este dacic? Sau măcar i-a spus vechimea acestuia? Nu. Atunci de unde această deducţie?

Cred că mai curând este posibil să provină din mileniul întunecat, când populaţia dacă sau protoromână dacă aşa pare mai potrivit spus, a găsit aici loc de apărare împotriva migratorilor. Această a doua incintă era tocmai bună pentru adăpostit un sat întreg, cu turmele sale de animale. Într-o mie de ani s-au perindat mulţi migratori prin valea Mureşului, au luat şi ei tot ce se putea lua pe vremea aceea, unii s-au plictisit de hăcuit oameni şi a le lua vitele şi mâncarea şi s-au stabilit şi ei pe aici, amestecându-se cu populaţia locală şi s-au apucat de muncă. La rândul lor au fost fugăriţi de alţi migratori, tocmai când începea să le fie mai bine. Aşa că nu se poate să nu fi încercat şi ei să se ascundă şi să se apere pe aici, pe la Cetatea de la Piatra Roşie, mai ales că aceasta oferea încă destul adăpost. În cuprinsul ambelor incinte s-a găsit olărie care a fost datată ca fiind din evul mediu timpuriu, eventual adusă de ciobani. S-ar putea ca Piatra Roşie să fie unul din acele locuri unde se poate vorbi de o continuitate. Să nu uităm şi de faptul că intrarea în turnul izolat prin care se făcea intrarea în cetate, a fost găsită blocată cu pietre nefasonate. Parcă îmi aduce aminte şi de intrările în amfiteatrul de la Sarmisegetuza romană, care erau la fel blocate, ca şi la alte clădiri de pe acolo. Dar şi asta este o ipoteză. Dacă s-ar putea face o analiză cu C14 la resturile de arsură provenite de la locuinţele sprijinite pe zidul estic ale incintei mari… Da, ar fi ceva şi nu s-ar mai găsi nici un Ionescu să vină cu idei ciudate şi aparent nelalocul lor.

Dacii și mortarul … Da, da … Şi totuşi, La Sarmisegetuza când se va săpa vreodată, dacă se va mai săpa la zidurile de sprijin ale teraselor IX si X, arheologii viitorului vor avea o mare surpriză. Vor găsi niste grinzi şi nişte garduri îngropate, din beton armat, nu din mortar, nu din piatră, nu din lemn. Uluirea lor va fi mare. Şi după ce vor fi expertizate şi se va dovedi că sunt din beton armat, se va găsi un daicovicel care să citeze din stră-stră-stră :

Faptul constatat prin expertiza laboratorului ne pune în faţa unui nou aspect al culturii materiale dacice …

Noroc cu puii de daci din funcţiile de prefect al Hunedoarei şi de Ministru al Culturii, Dezsi Attila şi Kelemen Hunor, care ne-au scăpat de cilindrii de beton cu care se începuse înlocuirea bazelor originale de coloane de la temple.

Adevărata poveste a Fetei-fete din Valea Fetei

14 august 2010

Adevărata poveste a Fetei-fete din Valea Fetei

Si cum vă spuneam, in Podul Dâmbovitei am dat de un mos, un mos adevărat, din aceia cu barbă, mustată si toiag si care ne-a spus adevărata poveste a Fetei-fete din Valea Fetei. Dar asta pentrucă am avut răbdare să-l ascultăm. Oare voi aveti?
Cică in vremurile de demult, când Piatra Craiului era doar o pietricică si nu crescuse mult, aici, din Podul Dâmbovitei până in Plaiul Foii si din Tămăsel până in Zărnesti la Gară, era sef, adică era crai un crai pe care il chema Crai. Si Craiul avea o fată- fată incă si nici un fecior, măcar un fecior-fecior. Si Craiul se uita la fata lui si cum se uita asa, piatra ii crestea si din Pietricică Piatră se făcea. Piatra Craiului era si toti care-o vedea il invidia. Si se vedea si din Bucegi si din Leaota si din Făgăras. Asa că multi erau cei care-o voiau, dar Craiu nu voia s-o dea decât cu fata lui, si pe băiatul ce o lua Crai mai mic el il voia. Si vine Fagu din Făgărasu, care era mare mardeiasu si pe fata mare el o vede. Si asa o privire avea că fata nu se mai ascundea si asa, asa ea fată nu mai era, da tot fata lu’ Craiu era. Si când la Crai venea el Fagu din Făgărasu, Craiu ii spunea Io Craiu pe fata-fata mea tie ti-o dau da tu aici să stai, Piatra Craiului s-o cresti, să fie cea mai mare piatră-piatră. Si Fagu din Făgărasu la el se uita si asa grăia. Craiu cu Piatra lu’ Craiu, eu la tine oi veni da să-mi spui dacă fata ta mai mare este fată-fată. Si Craiu se repezea si asa el tot spunea. Păi ce bă golane, tu ăsta al lui Făgărasu, pe aici venisi, pe aici te uitasi si uite ce făcusi. Că fata era fată-fată si acuma e doar fată. Da’ pentru tine e prea bună si asa. Dac-o vrei, ia-o, dacă nu vrei n-o lua, că uite bă cum stau la coadă s-o ia totii pe supt coadă. Si ăia din Rucăr si ăia din Pestera si ăia din Tohan, că au munitie multă, si ăia din Zărnesti cu ursii lor cu tot, toti stau cinstit la coadă s-o ia pe supt coadă. Si coada era lungă si Fagu nu stia ce să mai facă. Măsură el coada, măsură el fata si zise. Sti Craiule, dacă e asa de bună, mă asez si eu la coadă. Si dură trei zile si trei nopti astă daravelă lungă, până să-i vină si lui Fagu rându. Si toată lumea fu multumită si Craiu, si Fagu si bineinteles si fata care nu mai era fată-fată de mult, dar in inghesuiala asta cine mai stia. Si era acolo o vale frumoasă dar cam abruptă, care avea patru pesteri, care mai de care mai ingustă, că d’aia Valea Fetei ii zicea. Si acolo isi făcu Fagu, acum Craiu Mic un castel mititel, dar cu piscină si cu masină d’aia rosie si decapotată, Lamborghina Craiului el ii zicea si bani multi făcură, că coada tot coadă rămânea. Si cine a avut răbdare să citească Adevărata poveste a Fetei-fete din Valea Fetei, este răsplătit pe măsură. Iar eu incălecai pe-o … de fag, de-acolo plecai si in Bucuresti mă asezai.

Comments (1)

1. Da, era un mos adevarat … cu barba
   Comentariu by Roderick — 14 august 2010 @ 13:47 |Modifică
   

Pietrele Rotării – noutăţi vechi

13 august 2010

Pietrele Rotării – noutăţi vechi

Am dat de două foi rupte dintr-un almanah, probabil turistic. Cuprind un articol scris de rigurosul domn Silviu Dragomir, cunoscut filatelist și autor al multor note interesante privind in special Bucurestiul vechi, cartea Un București mai putin cunoscut trebuind citită neapărat.
Articolul, Enigma de la Pietrele Rotării descrie o vizită de curtoazie la Rotarea, din 1980, făcută in speranta descifrării scrierilor parietale de acolo. Articolul este interesant atât prin rezolvarea misterului scrierii de acolo, cât si prin cele trei fotografii care ne lămuresc că avem de-a face cu un relief in plină evolutie. Nu mai există nici o masă a lui Troian, s-a surpat si nici relieful prezentat la inceputul articolului.
Citez din articol, referitor la scriere:
Procesul de pietrificare a surprins straturi de vegetatie pe care le-a inglobat in masa pietrei. Cind stinca a crăpat, despicătura a urmărit zonele de minimă rezistentă si a expus privirilor noastre tocmai”tiparele” vegetatiei ce imbracă aspectul unei scrieri foarte vechi.
Si mai scrie domnul Silviu Dragomir:
„… as dori să mai merg o dată pe acele meleagurisi să incerc să pătrund cu ochii mintii rostul acelor trepte săpate meticulos in stincă, dar care nu conduc nicăieri; să inteleg care este dispozitia găurilor din „Masa lui Troian” si ce explicatie ratională s-ar putea da; ce ascunde subsolul de la cetătuia naturală, aflată pe culme, lingă „strajă”.
Ce bine ar fi fost să-mi cadă in mână acest articol atunci când am fost pe acolo. Mai sunt multe de aflat.

__________________________________
Completare

Mi-am adus aminte că făcusem si eu niste poze cu asa numitele scrieri pe stânci, pe care le luasem insă drept ceea ce sunt, niste roci frumoase cu urme de plante fosilizate. Nu stiam că la ele se referea lumea când vorbea de scrierea ciudată de la Rotarea. Dealtfel una din roci este de la Rotarea si a doua de la Slon.

Comments (5)

1. Extrem de interesant! Și totuși s-au mai scris lucruri despre aceste zone…
   Am să apelez din nou la bunăvoința dumneavoastră să vă întreb dacă se mai păstrează undeva anul și numele revistei.
   Comentariu by 5165 — 13 august 2010 @ 00:55 |Modifică
   
2. Articolul dlui S.Dragomir nu este dintr-o revista, este dintr-un almanah turistic probabil, nu cunosc anul. Daca doriti, va pot trimite prin e-mail cele trei pagini ale articolului, scanate. Poza cu mina ati primit-o? Mi-am adus aminte ca am facut si eu niste poze cu asa numita scriere, asa ca o sa mai fac o completare.
   Comentariu by cotoi — 13 august 2010 @ 10:26 |Modifică
   
3. Da, am primit, mulțumesc mult. V-am trimis confirmare și prin e-mail. Dacă mi-ați putea trimite paginile, v-aș fi recunoscător.
   Comentariu by 5165 — 13 august 2010 @ 15:59 |Modifică
   
4. sa inteleg ca este vb de Piatra Rotarii de pe langa Catina !!! Am fost acum un an acolo, mi`a spus un om de al locului ca au vrut cei de la armata sa o arunce in aer. Trimite`mi si mie tot articolul scanat te rog.
   Comentariu by wolfwie — 3 noiembrie 2010 @ 11:39 |Modifică
   
5. Dă-mi te rog o adresă de e-mail la cornelius_ionescu@yahoo.com
   Da, acolo este, lângă Cătina. Multe capete seci cu idei cel puţin proaste.
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 3 noiembrie 2010 @ 15:59 |Modifică
   

Retezat Lacul Bucura – Pui

12 august 2010

Retezat Lacul Bucura – Pui

Am pus cortul lângă Lacul Ana, unde le puseseră si pescarii, peisajul nu era asa arid ca la Bucura, iar distanta era infimă. A doua zi am dat de dracu’. Au venit de pe creastă niste nori negri, cu tot tacâmul, cu grindină, cu tunete, cu trăznete. A căzut o grindină care credeam că ne ingroapă cortul. Impingeam serios in pantele cortului să facem loc ghetii. Pe pajiste ajunsese la vreo zece centimetri grosime, dar lângă cort avea 40-50. Ca toate furtunile de vară nu a tinut mult, dar suficient să spele bine corturile pescarilor si pe dinafară si pe dinlăuntru. Si pe furtuna aia a venit si un pescar la noi cu tot cu nevasta, că la ei nu se mai putea sta. I-am primit, ce era să facem, nevastă-sa sau ce era ea, era chiar arătoasă bine. Si-si mai si făcea planul s-o lase in cort la noi noaptea, că era mai cald. A dat inapoi când a aflat că la noi in cort se poate dormi si mai dezabiat, că aveam saci de dormit ca lumea iar cortul era chiar dublu. La ce mă pot gândi … Ionescule, nu iti e rusine? Ba da, dar ce să fac? Unde este domnul Caramitru? Până la urmă a iesit si soarele, ei s-au stors si si-au luat tălpăsita in jos, spre Gura Apei, unde isi lăsaseră si masina. Ei, ei. Era cam ora 12 si până seara rămăsesem singuri pe pozitie, ne lăsaseră toti pestii pe care nu i-au prins, asa că am deschis două conserve de peste in ulei, sproturi le spunea, marfă sovietică. Ziua următoare am trecut in revistă Lacul Lia, Tăul Agătat si Lacul Bucura. Seaua Bucura părea la doi pasi, dar am amânat urcusul. Vegetatie foarte putină, nici n-ar avea unde să crească, doar pietroaie peste pietroaie, urmele ghetarilor.
Dimineata ne-am sculat târziu, a trebuit să asteptăm să se usuce si cortul, abia am ajuns in Curmătura Bucurei, si pe urmă un urcus lent, lent pe Peleaga si de acolo pe Păpusa. Parcă nu se mai termina, era ora patru dupămasa si noi nici nu stiam cât avem până la Baleia la cabană. Si de la Păpusa am coborit ceva, dar era partea cea mai proastă a drumului, aveam de sărit câtiva metri in jos si pe urmă o creastă zimtată, unde Masto nu avea ce căuta. In stânga era prăpastie, in dreapta era si nu era, era un grohotis care ducea la un lac cu o insulită in mijloc, cred că un unicat in lacurile noastre de munte, Tăul Tapului. Era clar, trebuia să coborim pe grohotis si să punem cortul undeva mai jos. Aveam in dotare o frânghie de rufe, nici nu stiam că cele de alpinism sunt altfel, si pe care eu o tineam până Masto cobora asa vreo sase-opt metri, mă astepta, si asa până la Tăul Tapului. Ce să pui cortul aici, păi aveai unde? Mai ales că se vedea o potecută strecurându-se printre jnepeni. Ne-am gândit că duce la o stână pe care o văzusem de sus. Când colo poteca a inceput să fie din ce in ce mai joasă, trebuia să mergem aplecati. Asta nu mai era potecă de oameni, era precis de animale. La un moment dat se ramifica si nici nu mai stiam pe unde să o luăm. Si nu numai atât, nu mai mergeam pe pământ sau pe stâncă ci călcam pe jnepenii uriasi care se lăsau cu noi. Am ajuns la o stâncă ceva mai mare, se intunecase si Masto zice hotărit – Aici punem cortul. Eu vreau să dorm. Ce să mai facem, ne boscorodeam unul pe altul, a cui o fi fost ideea s-o luăm pe poteca asta, dar am atârnat cortul de jnepeni si am stat cu fundul si capul pe stâncă si cu picioarele in balans, pe jnepeni! A fost o noapte splendidă. Cred că dacă trecea un urs pe acolo si zicea că nu are loc de trecere de noi, il mâncam de viu. Când s-a luminat si am dat jnepenii deoparte am văzut că eram la cinci metri de poteca potecă. - Pe ea, am zis si am văzut că mergea exact incotro voiam noi, adică asa de-a coasta, până ajungea pe creasta care se lăsa si ea in jos către Cabana Baleia.
E bine să nu zici hop până nu ajungi la Baleia. Din spatele nostru, dinspre Păpusa veneau niste nori negri, si niste trăznete. Multe, si din ce in ce mai tari. A trebuit să ne grăbim, să nu ne ajungă din urmă. Cum ne uitam mereu in spate, de unde venea furtuna, deodată am văzut si noi trăznetele globulare. Nu erau două, trei, ci zece-douăsprezece deodată. Porniseră de la un trăznet puternic, si ca un mănunchi de artificii se ridicau incet si făceau salturi ca niste mingi, fără legătură aparentă cu vântul. Nu pot să spun dimensiunea, erau la vreo trei kilometri de noi, si fiind strălucitoare si galben-portocalii, nu puteam să facem nici o apreciere. Si mai trebuia să ne si grăbim. Nu am făcut nici poze, nu ne mai ardea de asa ceva, incepuse ploaia si noi eram pe coamă, pe un drum care incepuse să se lărgească, cred că era un drum forestier, pe care puteau circula tractoarele care cărau busteni. După sase ore de la bivuac am ajuns, pe o ploaie torentială la cabană la Baleia. Cabana era inchisă, dar dinăuntru se auzea hărmălaie. A iesit cineva de la bucătărie, care ne-a spus că e cabana inchisă pentrucă este o intâlnire a pădurarilor. Ne-am infuriat, mai ales Masto, care avea si un fizic ce impunea respect si am făcut un scandal de cred că se auzea până la Pui, la vreo 20 de kilometri. Erau toti beti dar au fost până la urmă atât de culanti că ne-au lăsat să dormim intr-unul din dormitoarele comune, de zece paturi ale cabanei. Acum nu mai stiau cum să ne impace, ne aduceau bere, palincă, coniac, slană, sorici si alte produse specifice pădurăresti. Noi voiam doar să dormim, dar asta nu se putea. Trebuia să bem, să mâncăm si să cântăm cu ei. Asta nu. Iar o portie de ceartă, după care am adormit, de nu mai stiam nimic de ce era prin jur. Dimineata ne-au sculat pe la sase, să ne spună să nu ne supărăm pe ei si ca să ne inpăcăm ne pun la dispozitie un IMS până in gară la Pui. Asta voiam si noi, mai ales că era si fără bani! Ne-am urcat repede, mai era si un inspector de la nu stiu ce minister, care se lupta cu două damigenute si o halcă de căprioară. Obiceiul pământului, cum ne-a zis. Ne-au dus până-n gară, mai că nu ne-au si pupat. Surpriza in Pui a fost că aveau si hotel, camere de patru – sase paturi, dus si closet la capătul culoarului, cu apă, asa că ne-am instalat pentru ziua de despăduchere. Ca să vezi, in Hateg nu era hotel, ci doar un fel de motel la Rezervatia de zimbri, dar in Marele Pui era. Perfect. Magazine ioc, dar am găsit două pâini. După schimbarea la fată si nu numai, ne-am pregătit de următoarea etapă, Cetătile Dacice si Surianu. Ah ce drumuri are si Retezatul. Nu puteau să facă niste cabane de altitudine, chiar dacă este Parc National? Măcar ar fi fost o miscare controlată, nu haotică, periculoasă chiar si cu conserve ruginite prin lacuri. Si incă nu venise invazia PET-urilor! Pa, ne vedem, de fapt ne-am văzut, la Cioclovina!

Retezat Gura Apei – Lacul Bucura

11 august 2010

Retezat Gura Apei – Lacul Bucura

Ajunsi la Gura Apei, după ce am invătat ce este pâinea la conservă, si cum este să stai intr-o cabană de minus trei margarete si o ciupercă, am cam luat-o in sus pe Retezat. Potecă bunicică, era intretinută, ba chiar trăseseră si o potecă nouă. Mai bine n-o trăgeau, că viperele din bălării nu stiau de ea. O viperută negrută mă astepta in mijlocul noii cărări date proaspăt in exploatare. Am văzut-o in ultimul moment, credeam că era să calc pe dânsa. După cum stătea, cred că era in pozitie de atac. Nu avea decât 25-30 de centimetri, dar treimea din fată era ridicată vertical si mă privea atentă. Eram cu piciorul in aer si nu stiu cum mi-am luat avânt de am zburat pe deasupra ei. In spate Masto nu stia ce să creadă, nu mă stia atât de sprinten. Când mă uit după viperuscă, nu-i. Nu-i, nu-i, s-a dus si ea in bălăriile ei. Ne-am speriat unul de alta. Am urcat prin pădure uitându-ne la fiecare frunză de pe jos si erau destule. Si-am tot urcat pe cruce-albastră, pe Cracul Zlatei, până am iesit la golul alpin. Obositi, ne-am deshămat de samare si ne-am asezat si noi jos la aer curat. Dar unii nu erau de acord. Acei unii ne-au luat de proaspeti, ne-au impresurat cu sutele si ne-au acoperit. Si aud –Poc, o singură dată si Masto zice calm, după ce numără – Sapte. Omorâse sapte muscoaie dintr-o lovitură. Sigur că i-am urmat imediat povata implicită, dar nu de asta venisem. Nici nu aveam ce face cu ele. Autoarele morale, vacile, păsteau in continuare, nesimtitoare. Am tinut drumul marcat si tot inainte, adică in sus. După ce am ajuns si aproape de Vârful Zlata, la peste 2000 de metri, lăsând in dreapta circul Zănogutei, cu un lăculet si bineinteles si cu o stână de vaci, iar pe stânga limita Parcului, care era marcată cu un pătrat rosu, am ajuns si in Circul Zănoagei. Splendidă priveliste, aproape că merita să cărăm rucsacii până aici. Am coborit aproape la trap până la lac, peste pietroaiele care se balansau cu mine, cu rucsacul vreau să zic. Un izvor puternic ce sărea din niste pietroaie făcând o cascadă si o platformă inierbată parcă special pentru cort. Tot ce ne trebuia. Cred că nici nu trecuseră mai mult de opt ore de la Cabana Gura Apei, odihnească-se in pace că am auzit că s-a inecat in noul lac de acumulare pe care noi nu l-am prins decât in faceri. De ce oare domnului Ion Caramitru, pe care-l stimez foarte mult, ii sare tandăra de câte ori aude fac, facem, facere si tot familionul lor? Cred că stie prea multă engleză si este terorizat pe scenele anglofile de fac-urile ce-i pot iesi din gură. Don’ Caramitru, aici suntem intre noi românii, daci sau romani, si facem ce fac toti, adică parcă este un făcut să nu facem nimic. Ufff!
Uite ce făcui, tocmai ajunsesem la Zănoaga, acel loc binecuvântat de natură si eu mă iau de domnul Caramitru! Intelegeam de Boc, de Poc, de Băse cu toate coropisnitele lui euro sau neeuro. Gata Ionescule si tu Cotoi gata!
Cu câtă plăcere am intins cortul, aproape că nu ne mai era nici foame. Tocmai văzusem pe partea cealaltă a lacului, pe drumul ce urca spre Judele semetul, o colibă de pietre. Am făcut o inspectie până acolo, erau doar trei pereti de pietre puse una peste alta, se vedea că era intrebuintată de ciobani la o nevoie, ca adăpost de vânt, că de ploaie nu se punea problema. N-au putut si ei să care niste pari cu măgarii să incropească un acoperis? Nu. N-au putut. Am văzut si scurgerea din lac – pârâul Zănoaga. Aici se mai vedeau urmele unui fost canton de vânătoare, părea să fi fost destul de mare, dar cred că nu mai exista de dinainte de război. Asa că tot locul nostru era mai bun de pus cortul!
Am găsit si niste jnepeni uscati, de fapt tăiati de ciobani, care-i taie peste tot ca să-si lărgească păsunile pentru vite, de parcă n-ar avea destule si asa. Am făcut un foculet, suficient să putem fierbe o supă de găină din aceea care creste in cuburi sau in pungi, ceva costită prăjită si gata, că eram obositi frânti. Noaptea, ca de obicei pe munte am primit vizita cuiva, pe care abia după ce l-am speriat cântând o arie cu vocea mea de afon declarat din clasa intâia, am putut să-l identificăm după tropăit, un cal, sau poate că erau chiar mai multi. Dimineata, după urme am avut si confirmarea. Niste urme de potcoave amestecate cu urme clare de urs. Să fi fost un urs partial potcovit? Poate nu a suportat procedeul până la capăt. Ce parcă eu n-am văzut indivizi plecând de la dentist incomplet potcoviti, de frică? Si cu dentistul alergând cu instrumentarul după el până in creerii muntilor doar, doar l-o prinde? Eh. Asa că am pus o sfoară atârnată de niste crengi, ca să se stie care este teritoriul nostru, pe care de altfel l-am si marcat, asa cum se face …
A doua zi nu ne-am mai dat plecati, prea era frumos, Am urcat putin, ne-am balansat pe stânci, am făcut presupuneri cum au putut ajunge păstrăvii in lac, asta până am vorbit cu un cioban care se deranjase până la noi ca să ne tapeze de tigări. Ne-a spus că i-au adus cei de la ocolul silvic, au pus puiet in toate lacurile, le-au ridicat un pic nivelul făcând pe castorii, cu nuiele si pietroie. Asta ca să le poată lua banii pescarilor, dealtfel destul de multi, care se incumetă să pescuiască pe aici. Si dacă tot i-am dat tigări, ne-a spus că in timpul războiului nemtii au adus cu măgarii niste cufere grele pe care le-au aruncat in lac. Asta prea semăna cu povestea din lacurile austriece, asa că i-am lăsat pe ei, pe ciobani adică să scoată aurul. Nouă nu ne trebuia. Aveam altă treabă mai importantă. Ni se terminase pâinea, de fapt o terminasem noi, făcuse un mucegai verde, foarte frumos dealtfel, pe care a trebuit să-l bărbierim cu cutitul si să flambăm pâinea care mai rămăsese. Dar tot ne era foame, am auzit că din cauza altitudinii stomacul se dilată si de aici senzatia de foame. Si ce ne trecu nouă prin cap? Iar! Am făcut o mămăligă, in care, ca s-o inbunătătim am adăugat niste cacao. Si avea mămăliga asta o formă si o culoare după ce am răsturnat-o, că-ti venea s-o lasi acolo. Dar a fost destul de bună dacă nu aveai prejudecăti … Si am mâncat din mămăliga asta si pentrucă nu ne ajungea am deschis si o conservă de lapti de peste. Doar la Lacul Zănoaga se poate mânca asa ceva. Si nici măcar o urmă de urs potcovit nu ne-a mai deranjat. Sau poate că am dormit noi tun. Oricum, a fost bine. Si am mai stat o zi pe acolo, ciobanii ne promiseseră niste brânză, dar nici gând. Si a venit si dimineata plecării. Si ca de obicei timpul a inceput să se schimbe, norii au cuprins toată creasta, bineinteles si Vârful Judele peste care trebuia să trecem spre Lacul Bucura. Căci ce Munti Retezat sunt cei fără Lacul Bucura? Uitându-ne pe hartă am găsit solutia. Am coborit pe firul apei ce se scurgea din lac, până la confluenta cu pârâul Judele iar de acolo urcus pieptis la Crucea Trăznitului si mai departe la Lacul Ana si la Lacul Bucura. Am avut surpriza să găsim mai multi pescari, veniti cu corturi de plajă, subtirele, dar si cu lădita cu rosii, că merg la păstrăvi. Si chiar cred au prins ceva păstrăvi, dar nici nu am indrăznit să-i intrebăm, păreau destul de furiosi, nu stiu nici acum de ce.

Piatra Craiului

10 august 2010

Piatra Craiului

Orice puşti care face Bucegii vrea să facă şi Piatra Craiului. Cel putin asa era pe atunci. Aveam 17 ani, când cu Masto si cu Dan Cojocaru am pornit cu inconstienta vârstei, să parcurgem creasta Pietrii Craiului. OK. Din Brasov am luat trenul acela mai special, cu usă la fiecare compartiment si am ajuns după trei stătioare, Cristian, Râsnov, Tohan, in Zărnesti. De acolo, pe jos, pe lângă cabana Gura Râului, prin Prăpăstii, am urcat incetisor in unele portiuni si in patru labe, la Curmătura la cabană. Am găsit si locuri de dormit, la mansarda fostului grajd al măgarilor. Acesta tocmai fusese imbunătătit pentru turisti, avea un prici lat cât tot etajul, unde erau puse niste cearceafuri de coloribus et putoribus incertum. Peste ele niste pături din acelea maro, ce in primă folosintă fuseseră la armată, in a doua la cohorta de măgari si in a treia la cohorta de turisti. Era bine. Pretul era acelasi ca in toată tara 3 lei la prici si 6 lei la pat, chiar dacă erau suprapuse. Măgarii, care nu fuseseră informati de schimbarea destinatiei dormitorului lor, toată noaptea au răgit să li se deschidă usile.
Nu aveam decât 60 de centimetri de persoană la dispozitie, asa că la fiecare oră tipa careva să ne intoarcem pe partea cealaltă. Si, vrei, nu vrei, te intorci. Spre dimineată, intorcându-mă eu pe partea dreaptă, si adormit cum eram, am uitat să scot mâna de sub mine si crac! A iesit din umăr. Nu era pentru prima oară când iesea, asa că am luat-o cu mâna stângă, am apucat-o cu dintii de degetul mare si am rotit-o până a făcut iar crac! De a intrat in locasul proiectat. In conditii normale n-ar fi fost mare brânză, m-as fi dus dimineata la un doctor, mă imobiliza si cam atât. Dar eram la Curmătura si Piatra Craiului ne astepta. Am legat mâna cu un fular, rucsacul l-am pus doar pe după umărul stâng si mergi Cotoi! Am mai pătit si altceva, tot atât de neplăcut. Seara am făcut imprudenta să ne spălăm pe picioare, să spălăm si ciorapii si să-i lăsăm la uscat afară pe o sârmă. Dimineata când să-i incăltăm, n-au mai fost. Din toată averea noastră, tocmai ciorapii nostri imputiti trecuti prin apă ne-ncepută de izvor au dispărut. Se treziseră altii mai devreme care nu rezistaseră tentatiei. Sau poate măgarii? Supărati pe noi că le-am luat dormitorul? Se poate si asta, dar seara ii indopasem cu tigări Carpati, neaprinse, totusi si cu pachetele goale aferente. Dar păreau totusi multumiti, de ce să ne lase fără ciorapi? Oricum nu cred că li se potriveau. Asta era pe munte, ce săi faci. Unde or mai fi măgarii de altădată?
Si asa, noroc că mai aveam noi câte o pereche de rezervă, ne incăltarăm si in sus cu Cotoiu’ cu rucsacul pe un umăr, până in Seaua Curmătura. Oh, ce priveliste, parcă era construită special pentru aparatul de fotografiat. Dar nu pentru al meu, un Optior, care mergea – vorba vine – cu film de 6×9, negativele erau de 6×4,5 si o poză proastă si aia nu putea fi mai mare de 6×9. Am lăsat rucsacele jos si după o binemeritată tigare puturoasă am urcat putin pe Piatra Mică. Putin, dar suficient ca să găsim la fiecare pas alt zmoc de Floarea Reginei. Si cu cât urcam mai mult cu atât erau mai mari si mai pufoase. Am luat si noi câteva, nu era vânătoarea de acum. Si bineinteles că am găsit si garofita Pietrei Craiului, care nu ne-a impresionat prea mult, oricât o fi dânsa de endemică. Si inapoi la rucsaci, să-i cărăm si pe ei spre creastă. Incet, tot mai incet, tot in sus, din piatră in piatră, până se porni vântul. Si asa ca pe creastă, in rafale. Si tocmai atunci era rândul meu să trec peste o săritoare. Cu o singură mână, cu doi vulturasi care tocmai atunci tipau la mine că ii deranjasem si cu o pală de vânt care incepuse să mă depărteze de stâncă. A fost singura dată când am mers pe munte si am văzut-o. Noroc că vântul si-a luat pala inapoi, eu m-am lipit de stâncă, am sărit la locul următor de sprijin si totul e bine când se termină cu bine. In locurile astea nasoale, in Piatra Craiului erau vopsite cu rosu toate prizele pe care trebuia să le folosesti. Sper să fie si acum asa, că or mai fi tâmpiti care să urce in halul ăla cum am făcut noi. De acolo a fost floare la ureche, nu ne mai păsa nici de vulturi, nici de valurile de ceată care veneau peste noi. Si salvator s-a ivit din ceată Refugiul. Refugiul Vârful Ascutit, Refugiul 7 Noiembrie cum il numiseră comunistii, refugiul Carol Lehman cum ii era mai demult numele, probabil după cel care a avut buna initiativă de a-l constui. Era grozav acolo, chiar pe creastă. S-a inserat, asa că am luat si o hotărire bună in ziua aia, să dormim la refugiu. Acoperisul avea ceva găuri iar printre bârnele peretilor sufla vântul. Le-am astupat pe toate cu crengi din jnepenii care cresteau prin jur. Inăuntru fusese odată un prici, dar demult copăceii uscati din care era făcut isi dăduseră dijma pentru foc. Asa inghesuiti ne-am făcut noi socoteala că am putea dormi pe ce mai rămăsese din el. Doar dacă n-om juca tontoroiul toată noaptea, zic eu. Si-a venit noaptea si noi cu usa proptită cu niste pietroaie, că se vedea că ursii pe aici traversau dintr-o parte in alta a Pietrei, să-si ia si ei partea de la stânele mai mari, cum erau cele două de la Poiana Grind. Si chiar asa a si fost. Am zis si noi că am dormit vreo oră, dar ne-am sculat din cauza umezelii si a vântului care trecea prin pereti. Lui Dan i se făcuse sete si bineinteles că terminasem toată apa, doar eu aveam ploscă de apă si o umplusem doar pe jumătate, să fie mai usoară! Am băut lichidul de la o conservă de mazăre, care ne-a făcut setea mai mare. Mai aveam o rezervă intangibilă, o conservă de taoro, o zeamă dintr-un fruct cubanez, erau la modă produsele originalei economii cubaneze. Taoro ăsta avea un gretos gust intre dovleac si gândac. Ne-am gândit, dacă tot era moda cu schimbatul numelui refugiului, să nu-i mai zicem 7 noiembrie, să-i zicem Refugiul Taoro. Propunerea a fost votată in unanimitate, cu indelungi aplauze, in entuziasmul general, cu tropăituri pentru incălzirea atmosferei. Cum s-a luminat, eram pe plecate. Ursul, dacă a vrut să traverseze, n-a avut loc de noi. Dar n-am mai luat-o in continuare pe creastă, spre vârful La Om si pe urmă să coborim in Poiana Grind, pe lângă răposatul refugiu pe care-l luase o avalansă. Am coborit direct, pe marcaj totusi, in drumul care mergea de la cabana Curmătura la Poiana Grind, si de acolo am luat-o spre Poiană, si pe urmă in două ore am ajuns la cabana Brusturet. O cabană fistichie, amenajată special pentru agapele conducerii de partid si de stat, cu umbrare largi, parcă era Sura Dacilor de la Poiana Brasov, pardon, Poiana Stalin pe vremea aceea. Damblaua celor ce vor să construiască omul nou, să schimbe numele locurilor pe care nu ei le-au infiintat. Martelarea istoriei.
Nu, pentru noi nu aveau locuri, si dacă ne trecea prin cap să punem vreun cort, atunci să ne ducem câtiva kilometri mai jos. Drăguti oameni. Am luat-o in jos, am ajuns la Gâlgoaie, un loc unde iesea de sub stâncă un suvoi puternic de apă si de aici, pe lângă Pestera Dâmbovicioara in satul Podul Dâmbovitei. Am găsit o cameră splendidă unde ne-am cazat, plină de niste perne cusute de mână, de nu-ti venea să le atingi. Eram in camera mare sau casa mare, pentru oaspeti. Pe cele două paturi erau intinse câte patru cergi din lână cu firul mare, atârnând. Doi in paturi, unul pe jos, am dormit splendid noaptea următoare, ne-am scos pârleala de la refugiu. De fumat, am fumat si noi prin curte, ne era rusine si să cerem voie gazdei. Văzându-ne cam jigăriti ne-a arătat unde ne putem spăla si ne-a dat asa ca din partea casei niste lapte fiert de vacă si niste brânză proaspătă. Cred că o să mă credeti dacă vă spun că le-am mâncat cât ai zice oaie. Am mai mers putin până la pestera Dâmbovicioara, unde n-am scăpat de sleahta pustilor locai care au tinut să ne fie speoghizi. Ce era la gura lor! Ca o moară stricată turuiau o poveste stupidă, in vreo trei limbi deodată, despre ce reprezintă diferitele stânci. A trebuit să-i plătim să tacă din gură, să putem să ne uităm si noi pe pereti. Pe pereti, căci stalactite, dacă au existat vreodată, oricum nu mai erau acum. Prin apa curată ca cristalul a apei ce curgea pe vale inotau tacticosi sute, probabil milioane de viermi de două culori, albi si negri, cam de douăzeci de centimetri fiecare si doi milimetri grosime. Ce or mai fi si ăstia nu prea ne-am lămurit, oricum nu ne-a mai trecut prin cap să bem apă de pe la izvoarele din preajmă.
De la podul Dâmbovitei am ajuns cu RATA la Târgoviste, ne-am plimbat prin capitala strămosilor nostri, prin ce a mai rămas din ea adică si … trenul la Bucuresti. La doctor am fost a doua zi, s-a mirat că mi-am pus singur mâna la loc, dar nu era prima dată, atunci fusese tot in pat dar acasă. Prost hardware! Sigur că n-am zis asa atunci! Dar asta e. A fost o excursie minunată pentru noi, ne-a mai deschis căpătânile imbâcsite de Bucuresti. Si nici măcar nu v-am spus că am urcat si pe Valea Fetei, unde am descoperit o pesteră colmatată pe jumătate, puteai să intri doar in patru labe, asa că l-am lăsat doar pe Dan s-o facă. Si când am coborit inapoi in Podul Dâmbovitei am dat de un mos, un mos adevărat, din aceia cu barbă, mustată si toiag si care ne-a spus adevărata poveste a Fetei din Valea Fetei. Dar asta pentrucă am avut răbdare să-l ascultăm. Voi nu cred că aveti, asa că să ne recitim cu bine!

Comments (1)

1. N-am fost în Piatra Craiului niciodată. Nu i-am simtit chemarea ; si mi se pare o chestie chiar grea pentru un plimbaret mai comod, ca mine. Nici cu Bucegii (abruptul ) nu e de glumit.
   Cu povestea, am avea răbdare. În fine…
   Comentariu by Roderick — 10 august 2010 @ 11:13 |Modifică