Făgăraş 1963 Negoiu – Curtea de Argeş

14 octombrie 2010

Făgăraş 1963 Negoiu – Curtea de Argeş

Cabana Negoiu, la 1540 de metri, arată mai mult ca un mic hotel de la o margine de orăşel de provincie. Parterul este din piatră şi cele două etaje din lemn, cu camere de 2 – 6 paturi. Mai au şi priciuri, pentru nostalgici. Apa, atunci când merge, este la capătul fiecărui etaj. De câte ori am ajuns eu pe acolo, nu funcţionau nici apa şi nici lumina. La parter este o sală de mese, bucătăria fiind bine aprovizionată, de obicei pentru grupurile de sportivi ce cantonau pe aici. De aici drumul urcă uşor până la golul alpin, peste nişte podeţe bine făcute. La gol începe grămada de lespezi printre care trebuie să ne facem loc. Piatra Prânzului este cea mai mare şi pusă cam prea în drum. Luăm obligatotiu masa, alt loc mai idicat nu există până la Lacul Călţun şi trebuie să ne hotărîm pe ce drum apucăm. La stânga spre Strunga Ciobanului sau drept înainte să vedem ce e cu renumita Strungă a Dracului, drum ce ne permite să trecem chiar pe Vârful Negoiu. Mult timp s-a crezut că acesta este cel mai înalt vârf din ţară. Are de fapt 2535 de metri, faţă de 2540 ai Moldoveanului. De aici până pe vârf avem tot felul de pietroaie care mai de care puse în toate poziţiile. Printre ele Acul Cleopatrei, Foarfeca, Colţii Elefantului sau Elefantul. Şi mai găsiţi pe aici printre toate aceste lespezi aruncate în dezordine, crăpături ce pot duce în locuri interesante, de obicei pline cu zăpadă şi în august şi care miros a peşteri. Mergând încet în patru labe urcăm până pe vârf, unde, dacă nu ne tremură prea mult mâinile, putem face nişte poze. Am avut noroc de timp destul de frumos. Dealtfel, dacă plouă şi sunt furtuni, staţi fraţilor la cabană şi nu încurcaţi salvamontiştii degeaba. Când am fost eu pe acolo nu era nici măcar Salvamont, pe turiştii rătăciţi îi culegeau primăvara dintre florile apărute, după ce se topea un pic zăpada. Şi nu erau doar muhaiele cei care erau culeşi.
Şi de sus de pe vârf mai e un pic până la celebra Strungă. Ptiu! Dar nu scuipaţi prea tare că nu ştiţi peste cine daţi. E foarte interesantă. Ca un uluc pe care se scurge apa, cu pietroaie mari şi garnisită cu nişte cabluri metalice bine prinse, aşa că de fapt nu prezintă mari probleme. Se auzeau nişte sunete făcute de grupul care o luase înaintea noastră, ne întrecuseră când făceam inventarul pietrelor de pe lângă Acul Cleopatrei. Da, grupul acela era, dar parcă …
Da, da, în jos, în fundul strungii mai era ceva. Ceva care rânjea, cu o barbă ascuţită ca un vârf de creion de elev silitor, cu o bască albastră de sub care se iveau în sus două coarne negre şi strălucitoare. Se uita în sus cu vădită satisfacţie la cei care coborau. Cine să fie? Nu-l mai văzusem până atunci. Cred că era cel care luase strunga în custodie. În faţa noastră coborau cei cinci turişti. De fapt nu prea coborau iar noi stăteam agăţaţi de cablu şi cu picioarele crăcănate. O turistuţă se înţepenise în strungă, care avea totuşi pe puţin un metru lăţime. Se încleştase cu toate cele patru labe de stânci şi începuse să ţipe că ea nu se mai mişcă. Chestia aceea de jos face trei salturi până la ea, îi suflă ceva în urechi sau în gură, n-am băgat bine de seamă, şi îi trozneşte trei palme de a bubuit şi Struga şi Căldarea Călţunului. Cred că şi de pe Lespezi au căzut câteva pietre, până în lacul Călţun. Dintrodată înţepenita urlătoare s-a făcut o pisicuţă blândă care parcă aluneca printre steiurile din Strungă. Mare minune au făcut şi cele două coarne negre şi strălucitoare. Coechipierul meu care se rostogolea uşor prin strungă zice liniştit – Eh, HY, isterie, isterie. Aşa se tratează. Bun un doctor pe munte. Iar când are şi două coarne, se pare că e şi mai convingător. După ce am trecut şi peste o stâncă neplăcută tare, era netedă, umedă şi înclinată, cu ceva zăpadă întărită pe ea, am ajuns la Lacul Călţun. Un adăpost, ce părea promiţător de la distanţă şi cu câteva corturi lângă el, s-a dovedit a nu fi decât un depozit de gunoaie. Cei cu corturile se aşezaseră lângă el pentru orice eventualitate, dacă vine un urs noaptea. Îmi şi închipuiam ursul trecând prin Strunga Dracului, ţinându-se de cabluri şi chirăind pe limba lui după ajutor. Şi ajutorul venind bineînţeles, că doar erau destule stâne de oi şi vaci mai la poalele muntelui, ca să-şi ia şi ei tainul. Şi îmi mai închipuiam cu mintea mea cea zig-zagită cum se împing urşii ăia unul pe altul, ba şi cum îşi dau şi o labă de ajutor. Până când am văzut că dacă vin urşii pe la lac, n-au ei treabă cu Strunga Dracului. O potecă bunicică, probabil chiar de ei întreţinută, mergea de-a coasta spre nord, spre alte stâne mai interesante. Dealtfel se şi numeşte Strunga Ciobanului şi ajunge fără să urce Vârful Negoiu, că doar nu voiau urşii să facă poze de acolo, până la Piatra Prânzului, de unde ar putea să-şi ia o oaie de la stâna din apropiere, pentru prânzul de noapte.
Şi acolo, pe malul Lacului Călţun şedea un ciobănaş cu un fluieraş, şi sufla în el un cântec duios şi totuşi sprinţar, de fugeau toate oile. Se pare că chiulise de la orele de fluierat ce se predau la stână, sau poate că şi profii de fluierat nu mai erau cei de altădată. Aşa că, ne-am permis să-i întrerupem cantata şi să-l întrebăm unde duce poteca de pe Valea Călţunului.
- Păi la stână, un’ să ducă.
Cum de nu ne gândisem şi singuri.
- Şi de acolo?
- Păi la Piscu.
- Care Pisc?
- Păi Piscu Negru, cantonu’
- Şi se poate dormi acolo?
- Păi nu
- De ce?
- Păi nu lasă pă nimini, e pentru şefi
- Bine că ne-ai spus
- Păi da
- Şi e mult până acolo?
- Păi nu
- Cam cât să fie?
- Păi când plecaţi?
- Acum
- Păi ajungeţi
- Păi când ajungem?
- Păi cred că azi.
Buuun. Păi acum cred că ştiam totul. Păi, păi că nu voiam să mai urcăm deloc şi să ne bălăbănim pe creastă, să dormim, poate, la cabană la Bâlea Lac, dacă ne-or primi şi a doua zi iar să urcăm în Şeaua Caprei şi de acolo în jos la canton la Piscul Negru şi de acolo iar în jos la Cumpăna, unde erau mai multe cabane, aşa auzisem şi pe urmă tot mai jos cu vreo ocazie, la Curtea de Argeş.
Ne-am sculat, ne-am echipat şi am luat-o din loc. Drumul bun, bun de tot. Ne întrebam de ce n-o fi marcat, dacă e aşa de bun. Valea avea trei trepte mari, după cum se descurcaseră şi gheţarii care-şi avuseseră sălaşul pe ea. Am coborît foarte uşor prima treaptă, drumul era bun în continuare. Se vedea şi urma unei stâne, probabil că o mutaseră mai jos. La a doua treaptă nu-mi dau nici acum seama ce s-a întâmplat. Nu mai era nici un drum, nici o potecă. Treapta cobora brusc câteva zeci de metri, nu era loc de noi.
Dar pe unde o luau oile? Am tot căutat în stânga şi în dreapta, dar nimic. Într-un târziu ne-am lămurit. Poteca urca pe versantul din dreapta şi probabil cobora mai încolo. Bine că am găsit-o.
Poteca se cam îngusta şi în loc să coboare, urca mereu. Dar nu numai atât. Trebuia din ce în ce să ne aplecăm mai mult. Asta nu era potecă de oameni. Şi nici de oi. Poate de oi fugărite de urs. În sfârşit pârtia, am zis că nu pot să-i zic potecă, a început să coboare. Şi a coborît până când a început să urce din nou. Şi încă de vreo patru ori tot aşa. Începuse să se întunece şi noi eram în cea mai proastă situaţie. Traversam nişte degete, le pot spune, ale Piciorului Lespezilor, care se întindeau până aproape de cantonul Piscul Negru. Noroc că toate au un sfârşit, până şi toboganul nostru. Bine că nu ne-am întâlnit cu proprietarii lui.
Am ieşit în poiana din susul cantonului, aşa că pe paznic l-am luat complet pe nepregătite. Dormita şi când a dat cu ochii de noi a căscat ochii şi a dat din dinţi fară să poată scoate un sunet. Cred că şi noi arătam fioros după drumul pe montagne russe ce părea să nu se mai termine. Ne-a dat camera lui să dormim, cu rugămintea, dacă vine cineva, adică şefii lui, să ne descurcăm singuri, că lui i-am spus că am vorbit cu ei deja. Ne-am năclăit un pic cu apă şi am dormit tun.
A doua zi, disdedimineaţă, ne-a trezit şi ne-a rugat să plecăm cât mai repede, să nu ne prindă careva. I-am dat o amintire, adică un pol, şi am luat-o încet pe drum în jos. Drum frumos, cobora continuu, făcut să se poată merge cu Aro pe el. A fost splendid. Timp frumos, ne-am făcut şi poze cu nişte frunze uriaşe de brusture şi încet, încet am ieşit la drumul forestier ceva mai bun, de lângă cabanele de la Cumpăna. N-am mai mers la cabane, am găsit un camion aproape gol, care se întorcea la şantierul barajului de la Vidraru. Era cu câţiva şefuţi de pe acolo, care o făcuseră cam lată la Cumpăna cu o seară înainte. Erau puşi pe aflat veşti noi de pe munte, de fapt vorbeau numai ei. Au fost atât de mulţumiţi de conversaţie încât ne-au promis că ne lasă să trecem prin galeria de fugă a apei ca să scurtăm drumul. Când am ajuns jos lângă baraj aproape că ni s-a făcut frică. De jos porneau nişte scări de fier sprijinite de munte şi pe care circulau zeci de oameni. Ar fi trebuit să le urcăm şi să şi coborîm în partea cealaltă, nu lăsaseră nici o gaură prin baraj, aşa, pentru noi măcar. Şefuţii chiar s-au ţinut de cuvânt şi ne-au dat în grija unui maistru, care ne-a lipit de primul grup de mineri care mergea prin galeria de fugă. Înăuntru curgea apă de sus prin toată galeria, aşa betonată cum era. Noroc că aveam glugi la hanorace şi noroc că nu eram singuri în umezeala aia şi în întunericul aproape total. Cred că am mers o jumătate de oră prin galerie, eram totuşi mulţumiţi că precis nu va mai exista o a doua oară când să trecem pe acolo. Erau şi şine de vagonet, dar nu a trecut nimic atâta timp cât am orbecăit noi pe acolo. Am reuşit să ajungem cu bine la lumină, fără întâlniri cu vreun urs de peşteră care să iasă din munte în galerie. S-a auzit la un moment dat un răget, dar se pare că era de la o alarmă de dinamitare şi nu de la ceva urşi. Am luat-o pe şosea în jos cât mai repede, ferindu-ne de zecile de camioane care urcau şi coborau în viteză. Camonagii erau plătiţi la normă şi nu aveau restricţii de viteză, ceea ce se vedea şi în fundul văii. Am avut curajul să mergem cu unul care ne-a dus până în Căpăţâneni, de unde am luat un autobuz la Curtea de Argeş.