12 ianuarie 2011
Eu şi Sânpetru la Ceata
- Când am mai fost la Vârful lui Vulpe, luând-o pe valea Anineşului
în sus, acolo unde se termină dânsa, ca şi drumul care o însoţeşte, am
ajuns la un canton forestier. Se vedeau pe jos doar urmele camioanelor
ce căraseră buştenii. Cantonul părea părăsit, doar un fâlfâit de perdea
m-a făcut să cred că nu e chiar chiar lăsat de izbelişte, ba se vedea şi
o mână de femeie ce pusese lucrurile la locul lor, atât cât se poate
face la un canton de cel puţin zece muncitori, ce vor să mănânce zilnic.
Lăsasem în stânga drumul ce urcă la Ceata, cu aşezarea dacică cea mai
întinsă, cu cele mai multe terase, lăsată premeditat de către arheologi,
ca şi Vârful lui Vulpe, pe seama viitorimii, de fapt mai curând doar a
căutătorilor de comori actuali şi viitori, ale căror manufacturi, adică
gropi peste gropi şi cioburi ceramice şi fierotenii cu o utilizare
incertă se găsesc peste tot.
Ştiam că de la canton drumul de camion ar trebui să continue în partea cealaltă a culmii, spre Măgureni tocmai, dar nu se vedea nici un drum clar şi în nici un caz unul de camioane. Doar pe culme se ghicea şi în stânga şi în dreapta drumul milenar, acum părăsit de cănd există şoseaua de pe valea Grădiştei, drum ce urca lent de la Orăştioara de sus prin Prisaca, până pe Comărnicel şi apoi mai departe tocmai la Vârful lui Pătru. Am luat-o un pic, aşa cam un kilometru spre dreapta, spre Comărnicel.
Chiar pe culme, adică în mijlocului drumului acum plin de lăstăriş se ridica un turn pentru vânători. Avea vreo 6-8 metri, din lemn, acoperit să nu-i plouă pe domni şi cu o scară ce se putea ridica, să nu urce şi ursul, probabil. Sigur că m-am urcat şi eu, tot uitându-mă după niscai urşi sau lupi sau mistreţi. Fiind acolo sus, mă simţeam în siguranţă, exista şi un fel de prici din crengi aşa mai groase, pe care m-am odihnit puţin. Puţin?
Acum n-aş băga mâna în foc precum Mucius Scaevola.
Oricum, la un moment dat am auzit troznet de crengi şi m-am ridicat să văd mai bine. Ei, şi, şi? Şi un pădurar ca toţi pădurarii, adică înbrăcat în verde ca legionarii lui Iliescu, bine că nu erau şi mineri pe aici pe la Ceata, se apropia ducând de căpăstru patru urşi, doi mai în faţă şi doi mai în spate. Mergeau liniştiţi toţi cinci. Dintre ei, unul, pădurarul vreau să zic, fredona un cântecel, dar pe care nu îl auzeam sau nu îi puteam distinge cuvintele. Cînd s-au apropiat de turn, s-au oprit, iar pădurarul, căci nu putea fi altceva, a început să le dea instrucţiuni.
- Tu te duci pe Prihodişte, vezi că e o vacă beteagă de piciorul stâng din spate, aia a lui Ion. O iei şi ai grijă să-ţi ajungă toată săptămâna.
- Da, mulţumesc nea Petre, săru’mâna. Şi nici una nici două, ursul se ridică în două labe, îi înşfăcă mâna lui nea Petre, căci aşa se pare că-l chema pe pădurar şi-i trase o limbă de-aia de urs de 28 de centimetri.
- Iar tu, Leano, vezi că e un viţel care rămâne mereu în urmă, acolo pe valea Rea.
- Al meu e, moş Petre, îl iau eu să-l cresc.
- Creşte-l că o să-ţi crească şi ţie burta anul ăsta.
- Ah ce bine, moşule.
- Aşa, aşa, ai grijă cu cine-l faci, uite, eu zic cu Martin ăsta, că vă potriviţi, sunteţi de-o vârstă. Tu Martinică să mergi la Costeşti, acolo pe islaz, vezi că noaptea vine pe acolo un cal neastâmpărat, ce nu lasă pe corturari să doarmă.
- O, moşule, două corturi îmi ajung săptămâna asta.
- Nu măi Martine, că dacă-i iei pe corturari s-a zis cu noi toţi cinci. Iei doar calul ăla roib ce dă tot timpul din copite.
- E bun şi ăla nea Petre. Îmi ajunge. Deocamdată.
- Şi să ai grijă şi de Leana, că o ştii de când era mică.
- Aşa e, dar acum e mare şi are o blană …
- Bine, bine, lasă amănuntele.
- Şi eu, ce mănânc săptămâna asta, că mi-e o foame …
- Tu măi Grigoraş nepoate, urcă-te pe scara asta din spate şi vezi că o să găseşti acolo sus ceva bun, dar cu oase multe şi cu blană tare. Dar dacă ţi-e aşa foame, o să te mulţumeşti şi tu.
- E bine moş Petre, uite acum mă urc.
Şi scara începu să se zguduie, iar eu începui să ţip în timp se simţeam cum basca mi se ridică în sus împinsă de părul ce brusc arăta ca o blăniţă de arici.
- Hei, hei, cine e acolo?
- Eu, sunt, pădurarul, mi s-a părut că sforăie cineva acolo sus în pândar.
M-am uitat în jos. Era pădurarul, dar nici o urmă de vreun urs.
- Sunteţi nea Petre?
- Da, de unde ştii cum mă cheamă?
- Păi … mi-au spus de la cabană.
- Ţi-a spus Cugireanca? Păi aia stă doar încuiată şi cu puşca lângă ea.
- Nu … Da … Nu mai ţin minte de unde ştiu.
- Se întâmplă. Dar vezi că azi e Sânpetru al urşilor. Un fel de Sâmbră a urşilor. Se adună toţi şi-şi primesc tainul. Ar fi bine să nu stai prea mult pe aici, că vin urşii.
- Mulţumesc de sfat, nea Petre.
Am coborît pe scara ce acum mi se părea că tremură sub picioarele mele şi am luat-o în marş forţat în jos de nu m-am mai oprit până la cabană la Costeşti. Nu m-am mai oprit nici la canton să văd dacă mai flutură vreo perdea, nici la cantonul părăsit ce fusese staţie terminus a trenuleţului forestier de pe valea Anineşului, nici la unica moară cu apă de pe aseastă vale, nici la casele unde mă invitaseră să-i ajut la cosit. Acum ştiu că asta este o treabă doar pentru un prim-ministru. Pe terasa de la cabană o friptură proaspătă şi o bere rece mi-au oprit picioarele din tremurat.
Pingback by Eu şi Sânpetru la Ceata - Ziarul toateBlogurile.ro — 12 ianuarie 2011 @ 00:07 |Modifică
Comentariu by cornel airinei — 10 februarie 2011 @ 14:41 |Modifică