5 septembrie 2010
Munţii Apuseni Oradea – Cluj
-
Un mod interesant de a-ţi alege ţinta excursiei în 1978. Mi-am luat cu
mine două hărţi, Apusenii şi Căliman şi m-am dus la gară. Ce tren pleca
primul, cel de Oradea sau cel de Vatra Dornei? Oradea. Gata, am luat
bilet şi hai în el. După douăsprezece ore am debarcat în Oradea. O mică
escapadă de o zi în Băile Felix, unde am ajuns cu tramvaiul. În parc un
lac mic, cu nişte nuferi sud-americani iar la ştrand o piscină în care
nu se putea intra din cauza apei prea fierbinţi Îngrijitorul, un individ
cu o mustaţă netăiată de douăzeci de ani, se îmbătase şi nu venise la
timp să schimbe apa. Biblioteca din parc era închisă pentru mine
pentrucă nu aveam carnetul de sindicalist. A fost singura dată în viaţă
când mi-a cerut cineva carnetul de sindicat pentru alt motiv decât cel
de a plăti cotizaţia. Am dormit într-o cameră de trecere la un
particular, era mai ieftin, şi a doua zi am ajuns înapoi în Oradea. Aici
am vrut să iau de la un magazin un borcan de ness, dar vânzătoarea,
când m-a auzit vorbind româneşte pur şi simplu m-a ignorat. A trebuit să
ţip la ea, să fac ceva scandal, până când cei din jur au insistat şi ei
să-mi vândă borcanul. Complet scârbită mi l-a dat. Acum pot să compar
cum mi-am făcut micile cumpărături la Budapesta în 2008, unde, vorbind
româneşte, vânzătoarea mi-a zâmbit, şi mi-a dat de înţeles să aştept
puţin. A ieşit din magazin şi s-a întors cu o fată care ştia româneşte,
era de lângă Cluj, şi prin care am putut să-mi aleg tot ce am vrut. De
lângă gară am luat RAŢA către Beiuş, de unde pleca alta către Stâna de
Vale prin Budureasa. Un drum numai serpentine, printre brazi deşi, te
duce la 1100 de metri, în şirul de poiene numit Stâna de … Vale. O mică
excursie la Izvorul Minunilor, care pe vremea aceea ieşea printr-o ţeavă
de fontă cu diametrul de 30 de centimetri, ce strica tot fasonul
locului, ce se vede că totuşi fusese amenajat cu podeţe, scări şi un
foişor din lemn. Am găsit cu greu cazare doar pentru o noapte, nimeni nu
avea interes să schimbe cearceafurile după numai o zi. Am luat-o încet,
încet în sus către Padiş, centrul Munţilor Apuseni, de la care se pot
face câteva circuite. Drumul în loc să fie prin păduri dese, era prin
nişte rarişti, rezultat al defrişărilor. Nici urmă de marcaje, acestea
ajunseseră de mult la gatere. Noroc cu harta şi cu busola mea Original Bezier,
pe care o mai am şi acum, luată din vechiul Talcioc, prin 1955, din
locul unde acum este cartierul Balta Albă. Excelentă busola, doar că,
printr-o încăpăţânare firească, având în vedere prin tot ce o fi trecut,
arăta cu obstinaţie Sudul! De multe ori cei cu care am mai mers pe
munte au vrut să mi-o arunce, dar s-au gândit că dacă o găseşte careva
care ar lua-o în serios! Am făcut cam şase ore, pe marcaj triunghi
albastru, aproape inexistent, apoi pe bandă roşie. Pe ultimii kilometri,
pe platoul Padiş, drumurile se intersectau în toate chipurile, ba
forestiere, ba poteci, nu mai ştiai care o fi direcţia spre cabană. Nici
urmă de indicator, ca în toţi munţii patriei noastre, ţevile cu
indicatoare sunt bune la stâne, pentru adăparea vacilor şi a boilor care
au astfel de idei. La cabana Padiş nu aveau locuri libere, mi-au spus
să vin dimineaţa, până în ora 10. Acum era 18. Noroc că eram cu cortul,
l-am instalat pin preajma altora, la fel de norocoşi, care mi-au arătat
din ce pârâu se poate bea apă şi unde este o toaletă. Să nu credeţi că
am vreo obsesie cu latrinele montane, dar călătorul şi asta caută. Apă
de băut, loc de pus cortul cât mai sigur cu putinţă şi un loc dacă se
poate amenajat unde să-ţi faci nevoile. Aşa cum am eu noroc am găsit o
latrină frumos amenajată, cu uşi care se închid, cu un să-i zicem scaun
dar cu multe hârtii murdare în cabină. După ce am zis multe la adresa
utilizatorilor, fraze de neroprodus pe sticla de plastic a monitorului,
mulţumit totuşi, am folosit şi eu instalaţia. Mare de tot îmi fu mirarea
când am văzut, ba chiar aproape că am şi simţit că hârtiile în loc să
se ducă şi ele în jos, ca orice corp supus legilor imuabile ale
gravitaţiei, se ridicau pe lângă mine într-o sarabandă nebună. După ce
oboseau se lăsau alene pe jos, iar eu săracul abia reuşeam să închid
gura de mirare. Instalaţia fusese pusă deasupra uneia din zecile de
doline din platou ce răzbăteau în încurcatele trasee de dedesubt.
Norocul speologilor ce or ajunge pe acolo. Mut în faţa unei astfel de
ingeniozităţi am ieşit clătinându-mă şi scuturându-mă ca un câine. Am
reuşit să ajung la cort, am făcut un foculeţ după ce am căutat o
jumătate de oră ceva vreascuri, multe luate de la alte focuri decedate
cu zile în urmă. Ţânţari, ţânţari, noroc cu fumul de Carpaţi, de la
ţigări nu de la munţi. A doua zi m-am înfiinţat dis-de-dimineaţă la
cabană, unde, cu vădită neplăcere mi-au dat un loc într-un dormitor de
vreo treizeci de locuri triplu suprapuse, gol-goluţ şi care se vedea că
nu fusese locuit de cel puţin o săptămână. Am vrut să las rucsacul la
recepţie sau la bucătărie, erau la un loc, dar am fost asigurat că nu e
nici un nebun care să-mi care rucsacul tocmai de aici. Liniştit, am
făcut un circuit pe punct albastru – toate circuitele sunt marcate în
Apuseni cu un punct, în diverse culori – până la Izbucul Ponor. Foarte
greu este să înţelegi că în Apuseni la toate punctele interesante, în
loc să urci, ca în toţi munţii, trebuie să cobori şi evident la urmă să
urci la loc. Izbucul este într-o mare poiană, care, atunci când plouă
mai mult, se transformă într-un lac, la fel ca Valea Ponoriciului, lângă
Cioclovina. Deocamdată aici era o mare de flori, le simt şi acum
mirosul şi o mulţime de albine, ca peste tot în Apuseni. Din poiană am
urcat deabuşilea la un drum forestier înspre dreapta. De ce înspre
dreapta? Nu ştiu. Şi am mers pe drumul acesta, pe lângă rulota unor
cehi, de ce nu o fi şi la noi moda cu rulotele, nu ştiu nici asta, până
am ajuns iar la cabană la Padiş. Cred că dacă o luam la stânga, tot aici
ajungeam. La cabană rucsacul mă aştepta. Şi nu era singur. Mai făcuse
rost de cinci rucsaci şi stăteau la taclale. Ba chiar unul din ei, nu al
meu, sforăia din toţi rărunchii. Cu greu m-am lămurit că nu rucsacul
sforăia ci sacul de dormit de lângă el. I-am lăsat în pace şi am tras o
fugă cât de repede am putut, aşa cam cu doi-trei kilometri pe oră până
la un foişor de lemn de unde se vedea bine Biserica Moţului, un vârf
ascuţit, fără nici o legătură cu religia moţească. Bun loc de fumat. Un
aer mai curat nici că găseşti. La întoarcere am dat şi de subordonaţii
rucsacilor, doi băieţi şi trei fete, simpatici ca aproape toţi oamenii
care ajung pe munte. Am stabilit să mergem împreună la Cetăţile
Ponorului a doua zi. Eu aveam hartă şi busolă, ei erau cinci, aşa că
treburile se echilibrau. Am mers iar prin Poiana Ponor, am urcat iarăşi
în patru labe, de fapt acum erau mai multe, ba era şi-un fundişor mişto
în faţa mea, of, de ce nu poţi să fi serios Ionescule, Cotoi veşnic
nemângâiat, boşorogule?
Am traversat drumul forestier şi am coborît deanboulea în Cetăţile Ponorului. Plouase de curând, aşa că nu se puteau străbate cu piciorul. Este impresionant tot muntele găurit pe dedesubt, cu raze de soare pătrunzând prin puţuri pe care de sus nici nu le ghiceşti, eventual doar poţi să calci pe acolo. Am urcat şi ne-am învârtit în jurul Cetăţii. Două balcoane de lemn, suspendate deasupra gropii imense te fac să simţi adevărata ei dimensiune. După revoluţie ştiu că se făceau planuri de amenajare, cu ascensor, cu drumuri asfaltate, cu motel la Padiş, cu zone de protecţie.
Încă o zi, încă un circuit. Punct galben, Circuitul Galbenii. Pe lângă Valea Cetăţilor, ocolim şi ajungem la Izbucul Galbenii, apoi la Cheile Galbenii, pe lângă Peştera Focul Viu, o peşteră în care este un morman de ghiaţă, care la o anumită oră este luminat de soare. De colo încă un pic şi iar ajungem în drumul forestier ce ne duce la cantonul forestier Padiş şi de aici încă un picuţ şi ajungem pe înserat la cabană la Padiş, semimorţi de atâta trambalare în sus şi în jos. Şi mai stăm la taclale, că tocmai aduseseră bere de la Huedin şi n-o puteam lăsa aşa, că mai mult de două zile nu ţinea pe atunci. Şi simpaticii mei companioni în ziua următoare au plecat cu nişte IMS-uri ce veniseră din Pietroasa special pentru ei. Aşa mi-am dat seama cu ce feţe înalte am avut onoarea să merg şi la al cui fundişor am împins. Eu am luat-o lipa, lipa, pe şoseaua cea bună spre Huedin. Am avut noroc de o zi splendidă, cu soare, dar nu cine ştie ce. Drumul ducea numai prin poiene pline de nişte flori înalte, roşii, pe care se băteau albinele aduse de albinarii cu camioane cu stupi divers coloraţi. Îi vedeai cotrobăind prin stupi cu pălăriile largi şi tifonul pus deasupra, numai ei ştiau ce căutau pe acolo. Pe partea stângă, cum coboram am dat şi de o turbărie, drumul era pus pe trunchiuri de copaci să nu se afunde. O groază de locuri interesante în Munţii Apuseni, care te fac, numai la auzul numelui lor să-ţi lase gura apă: Groapa de la Barsa, Groapa Ruginoasă, Peştera Focul Viu, Piatra Tâlharului, Întreape, Cascada Moloh, Vârful La Trei Mormânţi, Piatra Grăitoare. Îţi vine să-ţi iei rucsacul în spate, harta şi busola care arată sudul!
Când mă simţeam şi eu mai relaxat, m-au ajuns din urmă trei căruţe cu ţigani corturari ce fuseseră la cules de mure şi zmeură. Imediat mi-au propus să-mi ghicească viitorul, dar au rămas dezamăgiţi când le-am spus că nu am nici un chior, că merg la Huedin să dau telefon cu taxă inversă să-mi trimită bani de drum. Şi-au pierdut interesul şi nici nu m-au lăsat să-i fotografiez, o superstiţie de-a lor. Parcă erau din Matto Grosso. Scăpând de şatra umblătoare, cred că erau şi vreo 20 de puradei, care pe jos, care în căruţe, am putut să mă mai uit şi în jur, nu numai să am grija rucsacului. Am ajuns într-un pas, parcă Prislop, unde era o exploatare de bazalt de pietruit străzile, ce se scotea dintr-un nucleu de dom vulcanic. De acolo se cobora printre casele răsfirate ale unui sat de munte, Răchiţele, cu case noi dar şi vechi. Oamenii în vârstă mai erau îmbrăcaţi în costume naţionale. La vreo cinci kilometri mai jos am găsit o ocazie care m-a dus până în Huedin, de acolo trenul la Bucureşti, prin Cluj, unde am mai stat o noapte, prilej de a vizita Muzeul de Istorie şi Grădina Botanică. Muzeul de Istorie, dezamăgitor după ce vezi Cetăţile Dacice. Te gândeşti dacă chiar eşti la Muzeul de Istorie din Cluj sau la o expoziţie şcolară. Grădina Botanică splendidă ca întotdeauna, o minune.
 |
| Stâna de Vale – Izvorul minunilor |
 |
| Poiana Ponor |
 |
| Cetăţile Ponorului |
 |
| Un balcon |
 |
| Două balcoane |
 |
| Cetăţile Ponorului |
Comentariu by Bogdan — 16 aprilie 2011 @ 22:58 |Modifică
Comentariu by Cornelius Ionescu — 17 aprilie 2011 @ 09:23 |Modifică