Bucegi – pe sub Bucegi

11 septembrie 2010

Bucegi – pe sub Bucegi

Buşteni 850m – Cabana Gura Diham 987m – Cabana Poiana Izvoarelor (BNR) 1455m – Pichetul roşu 1445m – Poiana cu Urzici – Poiana Morarului – Poiana Coştilei 1320m – „La Măsurătoarea Urşilor” 1310m – Buşteni – Cabana Căminul Alpin 925m – timp de mers cam opt ore lejer

Un circuit frumos, uşor, dar neumblat. Drumul din Buşteni pe Valea Cerbului până la Gura Diham este aproape ca în câmpie, panta este foarte mică, 140 m de urcat pe cei 5 km. Mai demult a fost chiar asfaltat, dar s-a normalizat în urma trecerii timpului, întreţinerea fiind aproape nulă. Vara este plin de corturi şi rulote, mulţi bucureşteni şi braşoveni petrecându-şi aici toată vara. Aerul este curat, destul de linişte exceptând sfârşiturile de săptămână, când este plin de manelişti, beţivani şi alţi pârţăngari. Acum mai bine de 20 de ani a avut loc o inundaţie rapidă, când au venit pe apă cioturi şi trunchiuri de copaci, au dat peste corturi de au murit oamenii gata înveliţi. Dacă pui cortul mai spre pădure, este mai bine, dar noaptea trebuie să te aştepţi la vizitele urşilor. S-au înmulţit, o ursoaică vine şi cu trei pui la masă, iar împuşcatul urşilor este interzis. Cred că ar trebui totuşi stabilită o densitate de urşi admisă în zonele în care cuibăresc oamenii. Excedentul s-ar putea exporta iubitorilor de animale din alte ţări, de exemplu din Franţa, care oricum preferă animalele ţiganilor. Şi de la exportul de animale s-ar putea scoate şi un ban, să aibă ce păpa guvernul, ceva şcoli în sate în care nu sunt nici copii nici profesori, săli de sport pe litoral, grădini cu flori în Retezat, ciulini în Bărăgan şi se mai pot găsi astfel de programe. Ultima invenţie a primăriei din Buşteni este taxa pentru orice fel de maşină ce trece pe Valea Cerbului. Pentru întreţinerea drumului cică, drum care este un şir de gropi. Iar toţi buştenarii au luat în serios zvonul că se va umple toată valea cu apă. Zvonul a pornit de la proiectul construirii unui teleferic de la Gura Diham pe platou, teleferic cu gondole. De, au crezut că e vorba de gondole veneţiene. Proiectul se pare că a rămas proiect, ca şi cel cu telefericul de la Poiana Ţapului pe platou, pentru care se şi cumpăraseră cabinele, motoarele, cablul, toate din Italia. Le-am văzut odată când am coborît de la Urlătoare în Poiana Ţapului, erau ascunse sub nişte prelate acum deja rupte. Aşa am aflat că s-a renunţat, optându-se pentru un teleferic de producţie total românească, făcut la Autocamioane Braşov. Nimeni nu a avut curajul să-i spună lui Ceauşescu starea de fapt, că telefericul fusese cumpărat şi că era la Poiana Ţapului. S-a făcut telefericul românesc, din Buşteni la Babe, cel al cărui cablu se târăşte pe stânci, iar la un vânt cât de mic trebuie oprit, că s-ar lovi şi cabina de stânca aceea încăpăţânată. Au pus nişte lemne pe stâncă, să frece cablul pe ele. Soluţie total autohtonă. Ideea cu Poiana Ţapului era că în felul acela s-ar fi dezvoltat turismul şi acolo, nu să rămână o staţiune îmbătrânită.

Ei, de la Gura Diham urcăm puternic dar doar vreun sfert de oră până la intersecţia cu drumul spre cabana Diham, drum ce o ia la dreapta. Noi o luăm la stânga, pe o potecă excelentă, unde te întâmpină o pancardă ce te sperie un pic, sau un pic mai mult. Atenţie Urşi! Ei, dacă urşii sunt atenţi, atunci noi putem merge mai departe până la cabana Poiana Izvoarelor, construită pentru salariaţii BNR. De la Gura Diham până aici facem cel mult o oră şi jumătate, dar se poate face şi în trei sferturi de oră dacă te ajută vreun urs din spate. Cabana e frumuşică, bine dotată şi bine aprovizionată, aşa că puturoşii, dacă au ajuns până aici, pot face plajă, pot bea o bere, ba chiar pot şi înopta. De aici dacă insistăm să facem traseul propus şi timpul este frumos, o luăm pe curba de nivel, ocolind Căpăţâna Porcului până la Pichetul Roşu, o poiană unde nu se mai vede nici o urmă din vechiul pichet, probabil de cărămidă al grănicerilor. Doar un stâlp cu ceva indicatoare perisabile ne arată drumul spre Diham sau spre Bucşoiu – nu vă sfătuiesc să urcaţi pe aici, eu am coborît de la Omu la Bucşoiu şi pe aici, bine că nu m-a plouat, drumul este pe stâncă – sau ceea ce ne interesează, poteca spre Buşteni prin Poiana cu urzici, Poiana Morarului şi prin Poiana Coştilei. Poteca este bună şi clară, urcă şi coboară nu prea mult, peisajele din poieni şi nu numai, spre abruptul Bucegilor, bune de fotografiat. Poiana cu Urzici este plină de … urzici, poiana Morarului de multe ori plină de corturi, iar după o oră dăm de Poiana Coştilei, unde chiar că iar sta bine şi unui hotel, este de obicei goală. Şi doar la fiecare capăt al ei este câte un pârâu, aşa că s-ar putea face câte ceva. Drum forestier este, până în Valea Cerbului, circa o oră pe jos. Timpul le-o aranja pe toate. Tot de pe aici se face poteca către refugiul Coştila iar mai jos către refugiul Văii Albe. Se trece prin punctul „La Măsurătoarea Urşilor” aflat la 1310 m, nume ce-mi aminteşte de La măsurătoarea oilor, dar am o bănuială că nu are nimic în comun cu aceasta. Într-o oră şi jumătate din Poiana Coştilei ajungem în Buşteni, lângă cabana Căminul Alpin, proprietate CAR (?), CAR cu care trebuie luată legătura pentru cazare. În fine, mai bine deocamdată nu. Cabana este construită în 1939 şi are se pare 40 de locuri. De aici într-un sfert de oră se ajunge la gară, lângă statuia numită Ultima grenadă, ridicată în memoria unui soldat buştenar din primul război mondial, caporalul Vasile Muşat.
Priveliştea abruptului Caraimanului este cred cea mai frumoasă din ţară. Crucea din vârful muntelui a fost ridicată din iniţiativa reginei Maria, între 1926-1928, cu bani de la guvernele aliate inclusiv de la Casa Regală Britanică. Crucea a primit şi o iniţiativă comunistă, care se poate vedea în stânga postamentului, o încercare nereuşită de demolare. Până la urmă s-au mulţumit cu să-i zicem o replică, au montat pe Jepii Mari o stea roşie, care a dispărut, nu ştiu când şi în ce împrejurări faste.

Buşteni 1918

Poiana Ţapului 1901