Bucegii şi popii

10 septembrie 2010

Bucegii şi popii

Simbioza dintre popi şi Bucegi are tradiţii vechi. Din secolul XV, ba poate şi mai înainte, dar nu prea avem cum să ştim, se aciuiază pe aici diferiţi călugări sau aproape călugări, fugiţi din satele lor de frica turcilor şi a miliţienilor de pe atunci. Plecau oamenii de prin sate, că de, dacă mai luau gâtul vreunui turc sau banii vreunui boier, erau căutaţi, iar pe aici, la adăpostul pădurilor, cu ajutorul ciobanilor şi a rudelor de prin satele din jur, reuşeau să scape. Până şi domnitorul Mihnea cel Rău, fiu al lui Vlad Ţepeş, fugit din ţară de frica boierilor pe care-i ciuntise de averi şi de frica turcilor ce-l căutau să-l mazilească, s-a ascuns aici în peşteră, cu ajutorul popilor din jur. Până în 1971, când a ars ultimul schit, se mai vedea la intrarea în peşteră, sus, în peretele din dreapta un băţ lung, înfipt în stâncă şi un pic ars, tuiul turcilor ce făcuseră aici popas. Mulţumit că a scăpat cu viaţă, înainte de a se refugia la Sibiu, a ajutat la rândul lui pe popii şi călugării ce-şi făceau veacul prin împrejurimi, să-şi ridice un schit. Asta era pe la 1509. La Sibiu a fost ajuns de trimişii boierilor, care îl căsăpiră în plin centrul oraşului, în 1510. Şi nu numai atât, ucigaşul se urcă în clopotniţa bisericii şi dădu raportul: Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!
Schitul a luat foc de cel puţin patru ori, ultimul incendiu, cel din 1971, datorat muncitorilor ce lucrau la hotelul Peştera şi care au făcut foc în schit. Aceşti eroi ai clasei muncitoare, în loc să iasă din peşteră, au mers spre fundul ei, unde au avut onoarea să moară asfixiaţi. Călugării nu sunt prea încântaţi de acest desnodământ şi evită să vorbească despre el, cu toate că este cunoscut de toată lumea.
În 1991, cu ajutorul dat de Romcif Fieni, fabrica de ciment din Fieni, s-a construit o nouă biserică şi chilii la intrarea în peşteră, din materiale ignifuge de astădată.
Prin 1950, când am fost prima dată pe Platoul Bucegilor, negăsind loc la vechea cabană a Turing-Clubului de la Peştera, am mers la popi, cum le zicea toată lumea. Ne-au luat cu reteveiul, că ce căutăm pe munte la ei. Neavând unde să petrecem noaptea am urcat încetişor-încetişor în pătulul cu fân pe care îl aveau ceva mai jos. Eam vreo treizeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii, de toate cele trei sexe cum s-ar zice. Ei, dar cum e românul, când ne-am văzut cu sacii în căruţă, vreau să zic cu rucsacii în pătul, s-au găsit destule muieruşte să se miaune pe acolo, până a binevoit să apară tovarăşul stareţ. Ne-a spus că dacă nu ieşim, el dă foc la pătul, că îi este mai aproape cămaşa decât haina. Nu înţeleg nici acum la ce bătea şeaua, dar mi-a rămas în minte expresia. I-au spus toţi că ce, aşa îl învaţă Dumnezeu şi alte chestii de astea. Până la urmă au coborît vreo trei-patru, care s-au urcat mai târziu înapoi. Tov stareţ, care a văzut că suntem prea mulţi pentru el, a plecat bodogănind. Ceva mai târziu a venit un moş călugăr să ia tainul şi ne-a explicat că tovul era chiar tov, membru de partid şi fusese numit ca stareţ să-i supravegheze pe călugări şi pe cei care trec pe acolo şi se feresc de autorităţi. Asta era călugăria la Schit pe atunci. Şi se simţea de la distanţă, că-ţi întorcea stomacul pe dos. Când coborai pe scările de piatră ce făceau legătura dintre biserică şi schit, trebuia să mergi repede, cât puteai de repede. Deasupra atârna o încropeală de privată, produsele popeşti nimerind chiar pe scări. Poate că erau sfinte, poate că nu erau, dar puturoase erau sigur. Au trecut ani buni până când să-şi mute popii haznaua. Şi încă nişte ani până când să se ducă putoarea.
Pe stânca de vis-a-vis de peşteră, acolo unde este înfiptă o cruce pe care de obicei o treci cu vederea, am văzut de trei ori Focul Sfântului Elm, o lumină puternică, albăstruie, pe timp de ploaie. Fenomenul este destul de rar, aşa că sunt destul de mirat de acest exces de efecte electro-statico-luminoase. Este însă adevărat că acel vârf este destul de ascuţit privind de la peşteră. Tot pe această stâncă am admirat căderea unei vaci alpiniste, nu ştiu cum o fi găsit traseul să-şi rumege pe acolo florile. A căzut şi s-a făcut destul de praf am putea spune. Au venit repede doi popi întreprinzători, care i-au tăiat capul, cu care au plecat la bucătăria lor, restul aranjând rapid cu nişte muncitori de la Fieni, care lucrau la schitul cel nou, să-l încarce într-un camion şi să-l vândă în Fieni,în Pucioasa sau unde or putea.

Dacă mai scormoneşti prin jur cu ochii, mai găseşti urme ale vechilor locuri pe unde s-au chinuit călugării. Chiar când ieşi din peşteră, în loc s-o iei la dreapta în jos, sari un gard de sârmă şi o iei în dreapta în sus pe o urmă palidă de potecă. După nici două sute de metri dai de o intrare într-o mică peşteră, unde se mai vede un fel de pat săpat în stâncă, şi în fund o gropiţă unde se acumulează apă de băut, dintr-o stalactită ce atârnă din tavan. Iar dacă reuşeşti să cobori la ieşirea din peşteră pânâ la râu şi o iei în susul apei, găseşti, chiar sub peşteră vechea ieşire a apei, acum aproape colmatată, iar mai sus pe râu, mergând când pe un mal, când pe celălalt, prin Cheile Urşilor, o prăjină îţi poate fi de mare folos pentru sărituri, în ambele maluri sunt mici scobituri, unele amenajate clar, de călugări, că doar nu de urşi. “Drumul” prin apă iese lângă poteca dintre teleferic şi Hotelul Peştera. Este foarte frumos şi poţi avea norocul să găseşti, şi să-i laşi acolo,bineînţeles, nişte crini sălbatici, roşii şi cu pete mici cafenii.
Cam astea erau şi mai sunt încă relaţiile dintre popi şi Bucegi. Oricum şi unii şi alţii atrag muştele.

Schitul Ialomicioara 1915 / 1930 / 1935

Intrarea în Peştera Ialomiţei-1901