Peştera din Piatra Bodii – Valea Rea

13 iulie 2010

Peştera din Piatra Bodii – Valea Rea

La vreo oră şi jumătate în sus de cabana de la Costeşti se ajunge la gura Văii Rele, dealtfel o vale foarte frumoasă şi primitoare. Acum s-au construit aici mai multe case de vacanţă, cam prea aproape de apă după gustul meu. O ploaie torenţială care ne-a prins când la cabană, spre norocul nostru am găsit libere două căsuţe, a făcut ca apa să ajungă până la suspecta asa zisă statuie din lemn cu doi indivizi de sex incert dar aflaţi într-o pozitie certă. Taluzarea care s-a făcut pe Valea Grădiştei, mi se pare pur simbolică, ea dând doar posibilitatea acordării unor avize pentru vânzarea terenurilor de pe maluri. De altfel pe aici a mai fost un sat, Putinei, care a fost ras de apă. Dacii aveau aşezările pe terase aflate la peste opt metri de apă, iar drumul, care se mai vede şi acum, era pe stânga apei, urmând aceste terase.
În sus pe Valea Rea, la vreo patru kilometri se află Pârâul Bodii. Sigur că nu există nici o inscripţie, căci pe aici se ajunge la Peştera Bodii, sau Peştera din Valea Rea cum i se mai spune. Noroc că în dreptul pârâului se afla o casă unde am găsit înţelegere şi un ajutor cât de cât. Aici stăteau părinţii şefului cantonului forestier care se afla la începutul Văii Rele. Aveau vreo cinci vaci, găini, porci şi ceva oi. Munceau de se speteau dar cum se spune nu aveau piaţă. Ca să vândă laptele şi brânza ar fi trebuit să se ducă cu ele până la Orăştie, sau şi mai bine la Deva. Dar cine să se ducă? Aşa că mulgeau vacile, făceau ceva brânză dulce, o mai puneau şi la sărat, iar restul laptelui îl dădeau la porci. Am cumpărat şi noi nişte brânză veche, cum se spune, să avem pe drum. Ei se aşteptau să luăm vreo zece, douăzeci de kile! Ne-au propus să ne mutăm pe acolo şi să ducem noi laptele şi brânza la cabană şi la Orăştie, că fiul lor n-avea timp! Oh, Sfântul Timp!
I-am întrebat de drumul spre Peştera Bodii. Moşul îl ştia bine, pe aici se născuse şi copilărise. La peşteră se ajunge usor, ne-a spus, este potecă bună până acolo, iar în peşteră se intră pe o scară de lemn. Când era el mic acolo işi ducea vieţile un schimnic, căruia îi mai ducea mâncare, îl trimiteau părinţii. Şi mai zicea moşu că dintotdeauna au fost călugări acolo. Iar peştera are încă o ieşire, tocmai în partea cealaltă a muntelui. Informaţia era completă şi când să pornim pe poteca de pe partea dreaptă a pârâului, ne spune “ – Luaţi-l şi pe Florea, că ştie drumu’”. Iar către Florea “Florea, du-i la peşteră!”. Aşa că ne-am găsit încă un coleg de drumeţie. Drumul a fost cu mult mai greu decât ne aşteptam şi cu mult mai lung. A durat cam o oră şi jumătate, poate două ore şi a trebuit să urcăm mai mult pieptiş, ba pe un mal, ba pe altul al pârâului. Mare noroc am avut cu Florea, care se vede că trăise prin coclaurile astea şi nu numai atât, dar a avut răbdare cu noi, ne aştepta când vedea că distanţa dintre noi şi el era prea mare. La un moment dat în faţă ne-a apărut o stâncă şi nici urmă de peşteră. Ne-am uitat la Florea, el la noi, dar el cu o privire scârbită. Asta este. Probabil că a zbârcit-o şi nu mai ştie drumul. S-a sculat în picioare şi a luat-o repede, repede pe lângă stâncă. Am crezut că de, s-a dus şi el aşa. Fiecare cu nevoile lui. Doar că trecea timpul şi nu mai apărea. Ne-am sculat şi noi să ne dezmortim, ne-am intins şi ce să vezi, chiar deasupra noastră, la vreo doi metri şi jumatate, poate trei, se căsca peştera, o gaură lată de doi metri şi înaltă de vreo trei. Nici urmă de scară sau de vreo amenajare să ne înlesnească intrarea. Era un pom asa cam de patru ani, l-am aplecat şi colegul meu ocazional de drum, fiind mai tânăr s-a săltat, a ajuns sus şi se uita la mine. – În partea ailaltă e peştera, i-am dat eu indicaţia cea preţioasă. – Aa, da. În sfârşit l-am rugat să intre puţin înăuntru şi să se uite pe jos. S-a dus doi metri, a zis că nu e nimic pe acolo şi s-a dat repede jos. Ce să fac? Nu eram pregătiţi pentru escaladă. În stânga şi în dreapta peşterii, dar la nivelul solului actual, am găsit două peşteri mici, cam de un metru înălţime şi doi metri adâncime. Erau colmatate. În cea din dreapta am încercat eu să fac pe deşteptul şi cu o creangă am săpat o gropiţă de douazeci de centimetri. Culmea este că am găsit ceva. Asta din prima. Nişte oase. Am crezut că sunt de dinozaur, dar după un studiu sumar mi-am dat seama că sunt de vacă. Pesemne un urs era proprietarul bârlogului şi deci şi al oaselor. Nu erau proaspete, cred că aveau nişte ani buni şi nici nu mirosea a urs pe acolo. De unde ştiu cum miroase a urs? Păi de la fosta grădină zoologică din Buşteni. Vai ce putoare era acolo! Puţin lângă Peştera cu ciolane am simţit un curent puternic de aer rece ce ieşea dintr-o gaură cam cât doi pumni unul lângă altul. Ei, deci mai există câte ceva pe aici. Dar degeaba, nu eram pregătiţi şi nici chef nu mai aveam. Florea nu era nicăieri, dar ne-am gândit că el stie sigur cum să ajungă înapoi acasă. Am coborit cam în jumătate de oră. Am ajuns la moşu şi spăşiti i-am spus că l-am pierdut pe Florea. – Ei, nu e nimic, aşa face mereu. Iar s-a dus la vulpea aia. Dacă nu sunt deloc căţele pe aici, şi-a găsit o vulpe. Vine şi cu ea mereu pe aici. Cred că am uitat să vă spun că Florea era un dulău de toată frumuseţea, mare, cu o zgardă de fier la gât, aşa că de, o înţeleg şi pe vulpea aia.
În Orăştie i-am spus directorului Muzeului că am fost la Peştera Bodii, că nu am găsit nimic. Peste doi ani când am mai dat de el, mi-a spus că le-a comunicat unor speologi din Deva, care n-au găsit nimic nici ei. Nu ştiu dacă chiar au căutat sau dacă măcar au ajuns pe acolo.
Acum este în construcţie un mic schit de lemn, chiar pe locul unde a fost casa bătrânilor. Posibil să fi donat locul fiul lor, care este acum în Franţa, că de, bani se găsesc prin pădure şi fără să duci laptele la Orăştie. Schitul are un nume complicat, străin de locurile noastre. Măcar de-ar marca şi ei drumul până la peşteră.

Comments (5)

1. Uf, am incercat si noi sa ajungem la pestera de curand dar ne-am trezit aproape de varful muntelui si nici urma de pestera. Ne-am intors cu promisiunea ca vom reveni. Oare vulpita aceea a facut pui? Ca tare bine ne-ar prinde si noua un mic Florea.
   Comentariu by Alex — 13 iulie 2010 @ 21:14 |Modifică
   
2. S-ar putea sa fi facut pui, in fond sunt canide amandoi si cred ca se iubeau si când iubesti, restul nu conteaza … La pestera cheia este ca nu trebuie sa va indepartati de parau, iar sus, sub stanci sa fiti pe malul lui stang, la vreo douazeci de metri. Fara Florea nu cred ca ne descurcam, intradevar. Este autentic, de fapt tot ce scriu prin note este autentic, doar stilul …
   Comentariu by cotoi — 14 iulie 2010 @ 07:16 |Modifică
   
3. Andrei Vartic spunea ca a intrat in pestera Bodii si ca a avut un contor Geiger-Muller (din intamplare, hehe) la el care i-a aratat radiatii zero. Foarte ciudat, daca nu mintea.
   Acum sun intrarea in pestera este un mare grohotis, nu stiu daca asa era si cand ati ajuns dumneavoastra, oricum am inteles ca acum este mai usor de intrat prin rapel dinspre Vartoape si nu prin escaladare de pe Valea Rea.
   Comentariu by Andrada — 18 iulie 2010 @ 00:55 |Modifică
   
4. Cand am urcat, am lasat grohotisul in stanga si ne-am urcat prin marginea din dreapta, nu mai tin minte exact, drumul il stia Florea!oricum se vede deasupra abruptul in care este pestera. Nu e ciudat cu radiatiile, pestera e facuta in calcare, acolo nu e minereu de uraniu. Din Vartoape probabil este mai simplu, dar de unde sa sti unde sa cobori. Iti trebuie si acolo un Florea.
   Comentariu by cotoi — 18 iulie 2010 @ 01:07 |Modifică
   
5. Pai am unul. Alex Florea sigur va gasi drumul )
   Comentariu by Andrada — 18 iulie 2010 @ 01:37 |Modifică