Noaptea în Zonă

18 iulie 2010

Noaptea în Zonă

Unde dormeam când străbăteam Zona? Păi când eşti cu cortul în spate nu-ţi prea faci probleme. Cu excepţia momentelor când a trebuit să merg singur, am avut totdeauna cortul. În cel mult zece minute era montat, sacii de dormit întinşi şi cortul închis cu fermoarul, să nu intre animăluţele cu patru, şase, opt sau mai multe picioare sau chiar cele fără. Primii amatori erau ţânţarii, apoi muştele, coropişnitele, şoriceii de pădure, gândacii de sute de feluri, şerpii veninoşi sau nu, pe întuneric nu aveai cum să afli. Unde sunt şoricei vin şi vulpişoarele, cele deloc sperioase, cu toată familia de obicei, pentrucă educaţia tineretului vulpin trebuie făcută de la o vârstă fragedă. Vacile nu se puteau abţine şi trecând emoţionate pe lângă cort ne lăsau câte o baligă rotundă, mare, care se acoperea repede de muscoaie verzi ca smaraldul. Seara primeam vizitele câinilor de la stânele din apropiere sau a celor care, precum Hoţul aveau toată Zona, pe zeci de kilometri în pază. Apoi dacă se întuneca apăreau dinozaurii, caii care păşteau musai numai noaptea şi care se împiedicau mereu în sforile cortului, şi ne dădeau emoţii, credeam că e vreun urs. Urşii se învârteau mereu pe lângă cort, dacă nu aveam asigurată paza canină. Nu aveau nimic cu noi dar aveau o foame de nestăvilit, erau într-o permanentă căutare de resturi. Dacă nu le-ar fi mirosit gunoaiele de la kilometri, cred că nu i-am fi interesat de loc. Un dinozaur şi mai mare este camionul, care dacă eşti pe vreun imaş, la Costeşti, La Ponorici, la Grădiştea, te poti trezi cu el peste tine în toiul nopţii, fără să mugească, să latre sau să fluiere măcar. Condus de câte un şofer beat turtă, cu o însoţitoare aşişderea alături, este de fapt cel mai mare pericol. Ţipi degeaba la el, că nu are cum să te audă. Singura soluţie, o lanternă puternică pe care să i-o bagi la timp în ochi. Şi dacă scapi de toate astea şi ai norocul nostru şi nu te uiti în sus când pui cortul la Grădiştea, înainte de prima casă – cea a Mariei de la brutărie, să zicem – noaptea nu poţi dormi de zumzăitul firelor de înaltă tensiune, pe care ziua nu le-ai auzit şi nu le-ai văzut.
Sigur că a doua zi cauţi o cazare mai bună, fie la căsuţele care erau la Costeşti lângă cabană, fie în casa Mariei cea care zicea că este de la brutărie. Zicea, pentrucă de fapt bărbatu-său fusese brutar, până l-au cazat în altă casă mai strâmtă, pentru unele lipsuri în gestiune, cum se zvonea. Ea lucra in continuare acolo şi se descurca. Şi noi aşişderea, în casa ei cea primitoare, curată şi ieftină. Iar privata, puteai să-ţi iei masa pe scândurile ei frecate bine şi cu Scânteia tăiată în 48 şi atârnată într-un cui.
Ei, dar dacă noaptea veneau Vânturile şi Ploile, ceilalţi erau nişte mici copii. Astea nu mai erau animăluţe şi nici chiar animale. Erau Balaurii nopţii. Balauri care te puteau lua pe sus şi duce dincolo de toate Valurile ridicate de Zeii Dacilor. Acolo unde nu mai ai nici o scăpare. Te puteau duce pe Vârful lui Vârfete, închide în Peştera Călianului, te puteau ţine o noapte întreagă pe Vârful lui Pătru, pe Comărnicelul, pe Prisaca Dracului, pe Scârna, numai locuri la care îţi pierea până şi auzul, dar mite văzul. Asa că pe timpul Vânturilor şi Ploilor mai bine stai în Bucureşti la bloc la etajul 6 şi te uiţi printre poze şi dacă poţi mai scrii ceva pe blog.

căsuţă lângă cabana din Cosoneşti