Urcuș la Sarmisegetuza

14 iulie 2010

Urcuș la Sarmisegetuza

Eram prin 1992 la Sarmisegetuza romană, unde am stat vreo trei zile. După ce fusesem prin cetate, pe la muzeu, am dat vreo două raite în sus, spre Bouţari, speram să pot lua celebrul tren cu cremalieră, dar nu mai funcţiona. Nici nu cred că l-au mai reparat. Am luat-o la stânga prin sat, până la biserica ce are ca treaptă o placă de la un mormânt roman şi am o bănuială că întrega biserică este construită din materiale recuperate. Este un obicei foarte vechi. Romanii işi demolau templele să-şi facă altele noi, italienii demolau Colosseumul pentru material de construcţie, biserica din Densuş este o capodoperă făcută din materiale reciclate. Totuşi mai bine aşa decât să fie sparte şi arse pentru a se obţine var, aşa cum au făcut ingenioşii locuitori din zonă.
Eram în sala de mese a vechii cabane, acum demolată, ca să aibă dever motelul construit cu un kilometru mai jos şi cu un kilometru mai scump. Cabaniera vine la mine şi ştiind că plec a doua zi la Orăştie, mă roagă să iau cu mine şi pe un student care se rătăcise, să spunem, confundase Sarmisegetuza romană cu cea dacică. Nu m-a mirat. Un foarte prolific istoric, Nicolae Iorga pre numele său, făcea şi el aceeaşi confuzie. Aşa că să nu dăm cu pietre într-un biet student. Era de fapt un puşti, din aceia care-şi iau un an-doi liber de la şcoală şi se plimbă prin ţară dacă le dă mămica bani. Se putea şi mai rău. Să-i spunem B.G.Rădulescu. L-am luat, că nu vedeam cu ce m-ar incomoda. Am mers la Orăştie, apoi la Costeşti, unde ne-am cazat la căsuţe. Am fost şi la Blidaru, unul dintre cele mai interesante drumuri şi posibil plin de surprize la fiecare pas, dacă le cauţi, bineînţeles.
Când am ajuns la primele blocuri de calcar dacice, m-a întrebat de vreo două-trei ori dacă sunt dacice şi în extaz s-a dat cu capul de ele, mulţumind probabil cerului că nu erau mai mari. Nu sunt deloc un împătimit al manifestărilor exhibiţioniste de nici un fel, aşa că am început să fiu mai atent şi bine am făcut. La coborîre, când mai aveam câteva sute de metri, mă întrebă “ – Şi dacă-ţi dau acum un vânt în prăpastie, ce se întâmplă?” “ – Te iau cu mine” i-am răspuns, mergând calm înainte. Situatia s-a detensionat, dar evident că nu mi-a plăcut. I-am spus la cabană că de acum mergem fiecare în drumul său. Şi-a cerut scuze şi cum voiam să merg undeva, se ţinea după mine. Mare daravelă. Am mai mers totuşi împreună. Peste două zile am fost la Cetate la Sarmisegetuza. Am găsit o ocazie care ne-a dus până la gura Văii Albe. Profitând de faptul că nu eram singur – trebuie să existe şi o parte bună în orice neplăcere – am luat-o pe poteca veche pe dealul Grădiştei, potecă ce ţine coama dealului dintre cele două văi, Valea Albă si Valea Godeanului. Poteca este descrisă în lucrarea lui C.Daicoviciu din 1951, pe care am mai amintit-o. Sigur că nu am găsit aproape nimic din ce este descris acolo. Între timp s-a tăiat toată pădurea, s-au dărâmat şi turnurile care s-or mai fi văzut, s-au recuperat pietrele de către muncitorii forestieri, dacă tot erau cu cai şi cu tractoare pe acolo. În schimb crescuseră o mulîime de gropi, pe toate terasele, gropile căutătorilor de potcoave verzi dacice. Şi, ca o încununare a necazurilor noastre, se iviseră şi nişte arbuşti deşi, unul în altul, de nu puteai trece. Am ocolit sute de metri câteodată, reajungând cu greu la “drum”. Sigur că drumul era stricat de la utilajele de transportat buştenii. Urme ale lui se mai vedeau. Fusese pavat, dar trebuia să ai multă bunăvoinţă ca să recunoşti aşa ceva. Am mers aproape trei ore. Şi eu care când am văzut cum începuse, o potecă lată de aproape doi metri, ziceam că numai pe aici o să urc de acum încolo. Am dat şi de Tău, o mlaştină rău mirositoare acum. Se trăsese un şanţ, nu ştiu dacă de arheologi sau de alţii, ca să se scurgă ce era acolo, să poată săpa. Am mai urcat un pic şi am dat peste tot de urmele aşezării civile. Deobicei patru blocuri de calcar, refolosite şi acestea, pe care se puneau bârnele de temelie, pe care se construia din chirpici casa, câteodată şi cu etaj locuibil, depistat după marea cantitate de arsuri şi cioburi. Cioburile erau aruncate pe marginile săpăturilor, abandonate de ani de zile. Mai că nu strigau la noi. Sigur că ne-am băgat nasul în ele, am găsit şi un fragment de câţiva centimetri pătraţi dintr-un vas pictat cu motive animaliere. Tot dealul era terasat şi se ghiceau posibile drumuri care se ramificau din cel principal.
Am mai urcat puţin şi pe fagii, care pe aici erau mari, am văzut, până la înălţimea de trei metri, coaja dezgolită şi nişte urme de ghiare. Multe, multe şi mari. Pe atunci aveam mai mult păr pe cap şi am simţit cum mi se ridică şapca. Da, o întâlnire cu un urs sau cu o ursoaică cu doi pui, cum am aflat pe urmă, nu cred că ne-ar fi priit. Am şters-o repede şi am ajuns la Cetate în cinci minute cel mult, traversând valul ce ne despărtea de drumul modern de acces de pe Valea Albă.
Este adevărat că dacă eram singur nu aş fi mers pe acest drum, m-aş fi întors după prima jumătate de oră. Dar tot atât de adevărat este că pe munte trebuie să şti cu cine mergi. Am scăpat si de data asta. Nu întotdeauna găseşti dacicani!