Plaiul Foii – ?

18 august 2010

Plaiul Foii – ?

Cred că era prin 1980. Stăteam la cabană la Plaiul Foii pe terasă și mă uitam cu jind la creasta Pietrei Craiului, cu o bere rece în faţă. Cum să fac să ajung acolo sus, fără să trec prin pericolele prin care am trecut prima dată când am ajuns la Vârful Ascuţit și atât. Pe partea cealaltă a râului stătea un disgraţios elicopter de armată, mare cât o șură, cu mamă sovietică, în jurul căruia mișunau niste soldaţi. Mă deranja ideea că tocmai aici și-au găsit să facă exerciţii militare. Efectiv nu mai puteam să admir creasta. Venisem de la Râșnov până aici special pentru asta și acum îmi tăiau tot cheful. Dormeau la cabană, dimineaţa îi ducea lângă elicopter, își făceau porţia de gimnastică, veneau să ia masa de dimineată si pe urmă tot cărau ceva materiale. L-am intrebat pe cabanier dacă mai stau ăstia mult pe aici. Spre mirarea mea mi-a spus că vor să ducă materiale sus pe creastă să reconstruiască refugiul de la Vârful Ascuţit, care arsese de câţiva ani. Dintr-odată mi s-au intors gândurile pe dos. Nu mă mai deranjau manevrele lor ci mă bucuram că fac ceva deosebit de util. Parcă și silueta monstruoasă a hărăbaiei avea acum ceva de păsăroi bine hrănit și dornic să-și facă turul deasupra crestei.
Seara am făcut ce am făcut și m-am tras lângă ofiţerul care era seful întregii operatii. Nu mă intrebaţi de grad, că habar nu am de așa ceva. N-am făcut armata și nici nu i-am dus dorul vreo clipită. Şi-mi trece mie prin cap să-l intreb dacă nu mă poate duce până sus cu mașinoiul lui. I-am spus și în ce conditii am mai fost pe acolo și că nu-mi prea vine s-o iau acum pe jos, de unul singur, pe la Lanţuri, cum îi spune traseului. Mi-a zâmbit superior, asa cum numai ofiţerii știu s-o facă, tăindu-mi orice avânt. Nu se poate așa ceva, chiar dacă el ar vrea. Asta este, ce să mai zic. La culcare, vise plăcute și sculare devreme, măcar să-i văd și eu plecând. Creasta era in nori, nici nu mai puteai crede că acolo ar fi niște munţi atât de răi și de minunaţi. Ofiţerul vorbea printr-o staţie de radio cu șefii lui, ce vreţi, orice șef isi are șeful. Furios îmi spune “ – Hai!”. Era să fac pe mine de emoţie. “ - Staţi să-mi iau rucsacul” “ – Nu, mergi așa cum esti” Ordinele se execută, nu se discută, atâta lucru știam si eu. Aveam canadiana pe mine dar tot am inceput să tremur. Am mers cu el, mi-a spus să urc prin spate, unde era deschisă o trapă mare, prin care tocmai urcaseră vreo douăzeci de soldaţi. Inăuntru scânduri, saci de ciment și de nisip, niște lăzi cu fierărie, un sul de carton asfaltat, parcă și niste table. Şi un lădoi cu lopeti, sape, târnăcoape, mă rog, tot ce-i trebuie unui soldat pe munte. Si două butoaie de tablă, pe care scria de mână “benzină” și în care am aflat că era apă. Probabil pentru inducerea in eroare a dușmanilor. Totul legat cu plase de frânghie, nu pentru pește ci pentru rigidizarea cât de cât a materialelor. Noi aveam două frânghii de care ne ţineam, în spate și în faţă. Nu era nici o bancă, stăteam pe scândurile pentru refugiu. S-a inchis ușoiul, pe care cred că putea intra și o tanchetă și a început bâlciul. Auzeam motorul parcă era in urechea mea. Hărăbaia nu avea nici un sistem de insonorizare. Stăteam cu gura căscată, vedeam că așa făceau toţi, oricum nu aveau cum să se audă dacă ar fi vorbit. Zborul, dacă pot să-i spun asa, era destul de acceptabil, ba urcam, ba dădeam într-o groapă, așa e si pe munte, nu numai pe șosele. A durat cam vreo jumătate de oră, n-aș putea spune exact, nici nu mi-a mai trecut prin cap să mă uit la ceas, de fapt cred că nu mă puteam gândi la nimic. La un moment dat ne-am zgâlţâit bine, s-a oprit motorul și eram încă in viaţă. De auzit nu mai auzeam nimic. După câteva minute s-a deschis și trapa, am coborit clătinându-mă, m-am depărtat de elicopter și m-am asezat pe un pietroi, parcă as fi urcat pe jos. Bătea un pic vântul, dar era soare, ceeace m-a mirat. Când am reușit să mă uit in jur mi s-a făcut părul măciucă. Oare așa se zice? Cum să se facă părul măciucă? Nu eram pe creasta Pietrii Craiului! Eram clar în Făgăraș și se vedea trapezul de neconfundat Vistea-Moldoveanu! Ofiterul a venit și a inceput să rânjească vădit satisfăcut! “ – Ei?” Doar atât a zis. Eu zâmbeam tâmp, n-am știut ce să spun. In fond ce puteam să spun? Că am bagajul la Plaiul Foii și că până acolo aș face pe jos cel puţin două zile? Tremuram ca un … , m-am dus vreo sută de metri mai incolo și acolo am rămas două ore până când soldaţii au descărcat marfa, sculele, au netezit locul, au făcut ciment și l-au turnat într-un fel de cofraje ad-hoc. Mai mult n-au făcut, probabil că veneau și a doua zi, sau poate că veneau alţii. Eu eram beat de priveliștea din jur, îmi trecuse și tremuratul, am scos și canadiana, aparat foto nu aveam la mine, era în rucsac, așa că mi-am petrecut timpul ba uitându-mă la Viștea și la Moldoveanu, ba în valea Galbenii, unde mai jos, susţinea cineva într-o revistă pe care nu mi-o mai amintesc, că ar fi descoperit o cetate dacică, chiar despre Helis scria, ceeace făcea totul și mai fantasmagoric, ba numărând pietricelele și florile pitice, lipite de stâncă.
A fost ceva fantastic, credeam că visez. Tovarășul ofiţer, care s-a dovedit un Domn, mi-a făcut o mare surpriză. Ce să-mi mai spună că a primit ordin, din cauza vremii, să nu mai monteze refugiul la Vârful Ascuţit ci în Şeaua Viștei, pentru ei nu era mare diferenţă. Când am ajuns înapoi la Plaiul Foii, mi-a sus să tac din gură că altfel închisoarea ne mănâncă. Sunt treizeci de ani de atunci așa că s-a prescris! Dar satisfacţia rămâne!