20 iulie 2010
Orăştie
-
Oraşul are 750 de ani, o cetate care nu se poate vizita datorită celor
două comunităţi, maghiară şi săsească, ce ţin să rămână închisă pentru
vizitatori, bisericile din interior fiind încă în funcţie … În partea
din spate, cea dinspre muzeu, erau niste şandramale, care au fost
demolate, cu gând să-şi facă ştabii niste viluţe acolo. Doar că, săpând
pentru fundaţie, au dat peste un izvor puternic, ce a umplut groapa, ba a
şi dat pe afară. Acolo fusese şantul de apărare al cetăţii, şanţ ce era
plin cu apă si avea legătură cu Canalul Morii, cel de lângă Autogară.
Muzeul de Etnografie şi artă populară, pe care l-am crezut mereu muzeu
de istorie local, e şi el mai mereu închis, iar anul trecut avea toată
strada închisă, pentru remodelarea unei parcări. Ca să le pună capac la
toate, mai era până prin 1980 un magazin cu o firmă ce-ţi dădea fiori
“Magazin de subproduse carnate”. Mergând cu trenul spre Orăştie de la
Vinţu, celebra gară cunoscută şi în Japonia *), povesteam unui co-trenar
despre acest magazin. Intâmplarea a făcut să fie primarul din Orăstie,
asa că, atunci când am plecat, peste vreo două săptămâni, magazinul avea
firma schimbată “Magazin de subproduse din carne”. Firma făcea
probabil parte din concernul “Firme idioate”, ca cea din Piaţa Unirii
“Scoatem unghii” sau cea din Râşnov “Tăiem barba şi capu”.
Director la muzeu a fost pentru un lung timp, un foarte bun artist plastic, Nicolae Adam, cu care ne-am împrietenit venind mereu pe acolo. Este cel căruia Orăştia îi datora banii pentru monumentul Palia, pentru mozaicul de pe peretele Spitalului orăşenesc, şi pentru altele, făcute în contul municipalităţii, care nu avea bani nici să-i plătească leafa. Asta pentrucă nu era rentabil … muzeul. Pe prispa acestui muzeu , prispă ce se visa lapidariu, era depusă o piatră dacică găsită pe Valea Prelucilor, spre Vârful lui Vulpe. Piatra prezenta caneluri şi găuri fără nici o funcţie aparentă. Este reprodusă într-o carte despre civilizatia dacică, dar nu imi amintesc acum unde. În muzeu, într-o vitrină trona un bulgăre de pământ ars de la Sarmisegetuza, din sanctuarul mare rotund. Se pot vedea ieşind din acel bulgăre urme de stâlpi de lemn ars, cuie, cioburi de tiglă, cea mai bună dovadă că sanctuarul a fost acoperit. Cred că o radiografie ar fi fost interesantă. Dar cine s-o facă? Muzeul era pe ducă, încasatoarea nu dădea bilete, să-i rămână şi ei un ban, iar directorul era pe schele, să-şi câştige leafa, altfel era ameninţat că închid muzeul.
Gara Orăştiei, pusă în lunca Mureşului, este la trei, patru kilometri de centru. Trebuia să iei un autobuz la care biletele se dădeau în gară. Dacă nu ştiai mergeai pe jos, autobuzul nu te astepta. Taxiurile nu-i luau decât pe cunoscuţi. În gară era înghesuială şi la plecări, o mulţime de ţigani asteptând trenurile spre Cluj sau Timişoara. Doar păsăricile negre şi mari ce-şi aveau cuibuşoarele în salcâmii de dincolo de calea ferată îi depăşeau ca număr. Şi minune, minune, printre ei trecea ţanţoşă o fată frumoasă, înaltă, blondă, cu cosiţe la fel blonde ba şi lungi, cu vreo şapte fuste plisate puse una peste alta, curate, curate şi care … se aşează lângă mine. Avea un geamantan mare, bej, din piele, cu 17 etichete de hoteluri străineşti, le-am numărat şi o să ţin minte mereu. “- Stau şi eu aici.” “ – Stai, fato, da’ umbli asa singură cu trenu’?” “Aşa umblu io, tata e bulibaşa din Orăştie. E cel mai mare bulibaşă. Acu merg la Viena.” “Şi ce faci acolo?” “ – Ei, ce fac, sunt la facultate” “ – Bravo ţie” zic şi mi-a luat maul de tot. Şi veni trenul de Viena şi fetei îi făcură toţi coridor, prin care trecu ţop, ţop. Autogara, la doi paşi de centru, în piaţa de legume, făcea legături incerte cu comunele din jur. De acolo se putea merge la Geoagiu, la Costeşti, dar orarul afişat era simbolic. Trebuia să iei bilet şi să alergi după fiecare autobuz care venea şi să întrebi unde merge şi când pleacă. Lumea se uita urît la noi că eram plini de bagaje şi nu mai aveau ei loc cu sarsanalele. Dar în ansamblu era bine, că altfel nu se putea. Noi mergeam cu bani puţini, puşi deoparte leu cu leu în fiecare săptămână, cu bonurile de mâncare de la cantina studenţească vândute, cu conserve de carne şi fasole cu costiţă luate şi ele din timp, cu brânză topită sărată foc, cu o costiţă cam osoasă pe care s-o facem la foc şi cu un salam care după trei zile obosea. În rest o cutie de nes luat de nu mai ştiu unde, de multe ori de la shop, pe dolari, supe praf, fulgi de cartofi cu gărgăriţe, cuburi de supă de pui şi ca o supremă delicateţă, praf de ouă vărsat, până l-au interzis, că umplea lumea de salmonele. Şi mai luam din piaţa din Orăştie o pungă plină cu roşii şi castraveţi, pe care o duceam în mână. Aparate proaste de făcut poze, eu aveam un Smena 6, în pozele căruia ploua tot timpul, iar pozele le făceam pe hârtie expirată, că era mai ieftină. Dar erau multe. Multe şi proaste. Proastele noastre. Că noi … Tot nu le găsesc. Şi mai luam ceva cu noi. Ţigări Carpaţi fără filtru, că era o criză … Băutură deloc, ca să pot savura netulburat împrejurimile. Şi în niciun caz pe drum.
Dar ce ne păsa? Eram în Impărăţia Dacilor, nu in RPR-RSR.
-
____________________________________________
*) Un român în gară la Osaka “ – Un bilet până la Vinţu, vă rog”. “– Care Vinţu, de Sus sau de Jos?”
Comentariu by Calin — 23 iulie 2010 @ 11:06 |Modifică