Primul Cort

21 iulie 2010

Primul Cort

Scriu Primul Cort de parcă aş scrie prima iubire. Aproape că aşa a şi fost. Ce, aveam noi bani de cort ş dacă am fi avut, am fi avut de unde să cumpărăm? În 1962 cortul era încă un obiect subversiv, nu puteai fi găsit la domiciliu, nu te aveau în evidenţe. Dar cum să vezi munţii dacă nu aveai un cort. Cabanele făcute de saşi (a se vedea şase saşi în şase saci!) sau de Touring-Clubul român fuseseră luate, naţionalizate se spunea, după război, se degradaseră şi multe şi arseseră. Aşa că ne-am făcut singuri.
Primul, făcut dintr-o stambă ordinară, dar cauciucată pe o parte, probabil pentru pus peste saltelele bebeluşilor şi ale bebeluşelor (sic …). Noi l-am proiectat, am calculat unghiurile, am făcut tipare, am reparat o maşină de cusut PFAFF de aceea cu pedale, era de la bunica dar am luat plasă la cusutul pe cauciuc, se aduna aţa, am brevetat invenţia de a coase deasupra un ziar Scânteia, care-l rupeam pe urmă, o ce sacrilegiu, am găsit aţă de nailon, care nu putrezea, şi în nici o lună a fost gata. Era format din două corturi. Cortul exterior, care se rigidiza cu sfori exterioare şi doi pari pe care îi găseam la faţa montajului, plus doi pari mai mici pentru întinderea verandei şi cortul interior care se atârna de nişte nasturi cusuţi pe cel exterior! Proba i-am făcut-o la pădurea Băneasa, unde ne-am dus să dormim o noapte. Sigur că s-au găsit niste paznici care au dat peste noi noaptea, nu ştiu cum, că ziua nu găseai niciunul. După discuţii furtunoase ne-au lăsat în pace, nu furam nici fazani nici lemne nici căprioare. Era să ne sufocăm, cortul era perfect etanş. Am pus o cutie de chibrite pe cant la uşă şi aşa am scăpat până dimineaţă. Pe urmă i-am făcut fereastră cu sită, tot dichisul, ce mai tura-vura. Avea nouă kilograme şi jumătate! Nu ne gândisem că mai trebuie şi cărat. Şi mai erau şi sforile şi cuiele de fixat în pământ. Şi totuşi am mers cu el câţiva ani. Cu el am ajuns la Ponorici şi la Sarmisegetuza, în fieful lui C.Daicoviciu, care ne-a pus să-l mutăm de trei ori, că-l incomoda. Pe dracu. Era doar beat turtă. Nu, nu cortul. L-am cărat peste Ţarcu, peste Retezat, peste Şurianu, peste Făgăraş, coborind tocmai la Piteşti, unde l-am montat in parc la Trivale. Acolo altă aiureală. Noaptea ne-am trezit cu un paznic şi cu un miliţian cu puşca aţintită către noi, să ieşim cu mâinile sus! Ptiu, drace! Am ieşit, dar nu aşa cum se aşteptau ei, ci ţipând de ce nu ne lasă să dormim. A trebuit să ne legitimăm cu buletinele, dar nu era suficient. Dacă erau false, dacă le furasem? Ni le-au luat şi a doua zi am fost la miliţie, unde le verificaseră deja telefonic. Problemă mare, ce vreţi. Ne-au întrebat dacă n-am văzut partizani pe munte iar noi cu candoare ne-am interesat ce sunt aceştia! Păi dacă nici in Făgăraş n-au fost, de. Îi prinseseră însă pe toţi cu nişte ani înainte şi care mai trăiau erau în puşcărie pe ani mulţi.
Nu a intrat nici un pic de apă în cort, la Bucura în Retezat ne-a prins o grindină de aproape 10 cm înălţime, la marginea cortului era de aproape 50 de cm. Apa fleoşcăia pe dedesubt, dar noi am rezistat eroic. Dacă n-ar fi fost atât de greu … De unde să ştim că cel interior trebuia făcut dintr-un bumbac subţire? Până la urmă au apărut şi la noi de vânzare corturi poloneze, cehoslovace, mult mai târziu şi româneşti – nu aveau materiale – aşa că l-am abandonat şi ne-am dat cu străinii … Dar ce minune era … Toată lumea pe munte ne invidia. Iar noi ne gândeam ce bun ar mai fi fost şi un măgar!

 

din faţă şi din profil