30 iunie 2010
Scufoiu Roşu şi Lupu cel insistent
- Prin 1998 a fost ultima dată când am fost de unul singur în zona
cetăţilor dacice de la Sarmisegetuza – Grădiştea Muncelului. Prima dată
am fost în 1957, cu încă un prieten şi am făcut traversarea de la
Sarmisegetuza prin Şurianu, Obârşia Lotrului, Voineasa şi apoi tocmai în
Valea Oltului. La Cetatea Sarmisegetuzei se muncea din greu. Constantin
Daicoviciu, marele arheolog clujean, conducea o companie de răcani
bucureşteni, colaboratori îndrăciţi, care aruncau din cetate către
incinta sacră tot felul de pietre fasonate. Intenţia era să aibă
material pentru o reconstituire a drumului dintre cele două incinte şi
eventual a templelor. Se demontau pietrele din pavajul din cetate şi
erau aruncate in jos, evident. Unele ajungeau în partea dinspre
sanctuare a drumului, iar altele îşi urmau propriul lor drum conform
legilor gravitaţiei până hăt în jos. Aşa că de câte ori am mai trecut pe
acolo mă uit cu invidie cum Daicoviciu cu ai lui berbeci au desăvârşit
demolările romane.
De atunci, cu scurte intermitenţe, când, ca omul, ba am fost însurat, ba am fost prin alţi munti, am căutat să ajung în fiecare an în imprejurimile Sarmisegetuzei. M-a tras aţa cum se spune. Am fost cu diversi prieteni, sau singur, în toată zona de la Băniţa, la Tilişca, la Căpâlna, la Costeşti, la Blidaru, la Valul de la Ponorici-Cioclovina, la Poiana Omului, la Piatra Roşie, chiar până şi între Râmeţi şi Gâlda de Sus unde se pare că mai este o cetate, pe drumul întortochiat de culme spre Piatra Craivii.
Aşa şi prin ’98 am ajuns de unul singur pe la Sarmisegetuza, unde mai era un grupuleţ de vreo cinci “turişti” care veniseră cu o maşină de teren excelentă. Eu după ce am făcut un mic tur pe la sanctuare, să văd dacă au mai descoperit arheologii ceva pentru turişti, am admirat, recunosc cu ceva invidie, maşina. Au intrat în vorbă cu mine, să vadă ce hram port. Am început să nu mă simt prea bine, prea erau curioşi de ce am venit acolo. Cred că era prima dată când m-a intrebat cineva aşa ceva. Nici măcar arheologii de la Demolări din Cluj. Tot uitându-mă la ei am observat că erau destul de bine dotaţi. Doi aveau la brâu nişte portharturi de forma unui pistol, dar nu putea să fie pistol înăuntru, doar suntem în România, şi nu la Cicagău. La un moment dat au început să se cam enerveze că nu mă duc în jos. Eu de fapt încă mai speram că o să-şi facă pomană cu mine şi o să mă ia până în Costeşti sau măcar până în Grădiştea la magazin, unde se mai poate găsi câte un camion în care să încap şi eu. Şi au inceput să mă sfătuiască cu un accent cam rusesc că ar fi bine pe viitor să nu mai vin pe acolo, că zona e periculoasă şi că cine ştie ce ar putea să mi se intâmple. M-am gândit că ar putea să aibă direptate, le-am mulţumit frumos pentru cuvintele înţelepte şi am luat-o repede, repede în jos pe Valea Albă. Şi mergeam şi meditam şi mă mai uitam în urmă, dacă totuşi nu vin să-mi calce urmele. Nu. Eram singur şi toată pădurea era a mea. Făcusem vreo trei kilometri de la Cetate, când îmi dau seama că totuşi nu eram singur. La vreo cincisprezece metri în urma mea stătea în fund un câine ciobănesc şi se uita cu o oarecare simpatie la rucsacul meu. Nu era primul câine de stână cu care aveam deaface. Cuţu-cuţu i-am zis ca să avem o bază de discuţie. El mâlc. Parcă eram primul turist pe care îl vedea. Am aplicat planul B. M-am aplecat, m-am făcut că iau o piatră pe care s-o arunc spre el. Tot nimic. Chiar aşa? Fiecare cu treaba lui în fond. Am mers în continuare uitându-mă mereu înapoi. Mergea şi el tot spre Grădiştea pesemne. La un moment dat a dispărut şi eram destul de mulţumit şi fără companionul insolit. Nu trec cinci minute şi pe marginea drumului, în dreapta şi mai sus cu vreo doi metri, mă aştepta. Am luat-o încetişor înainte, fără panică cum se spune, şi m-a lăsat să trec. S-a ţinut după mine până cam la un kilometru de intersecţia cu Valea Grădiştei. Când am ajuns la intersecţie, nişte tractoristi îşi reparau scula. Pe aici aţi venit? mă întreabă. Pe aici. Şi lupu’? Nu l-aţi văzut? Aaa, deci era lup? Păi da, că se ţine după oameni de câteva zile. Mi-am dat seama că aveam pe cap o căciulă împletită negru cu roşu. Ah, deci asta a fost. M-a confundat cu Scufiţa Roşie.
-
În jumătate de oră a venit şi un camion cu lemne, pe care l-am luat
repede şi m-am oprit tocmai la Costeşti, la căsuţe. De atunci nu am mai
mers singur prin zona Cetăţilor. Am dat pe Internet de un grup de tineri
care tocmai organizau o excursie la Cetăţi, şi am zis că este o
probabil ultimă ocazie să merg pe acolo. Surpriza a fost totală.
Niciodată nu m-am simţit mai bine pe munte şi cu un grup atât de mare şi
omogen, pe deasupra. Am mai fost odată cu ei tot pe acolo, am luat şi
eu două foste colege, ba chiar şi pe fosta nevastă, fiecare cu prieteni
şi prietene şi pot să spun că ne-am simţit grozav. Şi unde mai pui că la
Cetate în loc de grupul cu accent ciudat, a avut loc o lansare de
carte, organizată de editura Dacica, cu o neobosită directoare, nu spui
cine, persoană importantă şi să nu mai vorbim cât de simpatică şi
ambiţioasă. Iar Andrada Andrada si Alex sunt la loc de cinste pe mess la
mine.
- Şi asa cu Scufoiu Roşu şi Lupu …
Minunate amintiri, vrem sa mai cititm!
Comentariu by Alex — 30 iunie 2010 @ 12:13 |Modifică
Pingback by Vesti si Povesti - Blogul Editurii Dacica — 30 iunie 2010 @ 13:18 |Modifică
Alice.
Comentariu by Botezan Alice — 5 iulie 2010 @ 12:57 |Modifică