Ţarcu – Gura Apei

2 august 2010

Ţarcu – Gura Apei

1962. Am coborit din tren la Armenis, pe culoarul Timis-Cerna, ne-am interesat de unde pleacă trenuletul forestier spre Tarcu, ne-am pus cortul intr-un fel de parc si am vizitat Schitul “Piatra Scrisă”, care bineinteles că era inchis, spre desfiintare pe atunci. Urcusul l-am făcut până la urmă fără trenulet, nu ne-am putut scula la timp, pleca la cinci si jumătate, iar cortul nostru mai trebuia să se si usuce de la roua abundentă de peste noapte. Ne spuseseră că trenul inainte de plecare dă trei tignale, unul cu o oră inainte de plecare, ca să se trezească oamenii, unul cu o jumătate de oră inainte si unul cu un sfert de oră inainte, probabil ca să plece de acasă. Dar cine le-a auzit? Noi nu. Am luat-o pe sinele de cale ferată, numai cine n-a mers pe ele ne-ar fi putut invidia. Traversele de stejar, trecute prin foc si date cu catran erau montate la distante inegale, ba prea apropiate, ba prea depărtate, din motive stiute doar de cei care le-au pus. Milioane de sopârle si sopârlite stăteau la soare pe sine si pe traverse, să-si intre in parametri. Nu puteai să nu calci peste câteva sute in fiecare minut, nu se miscau de loc. Vreo opt kilometri de mers in halul ăsta si apoi o urcare pe un drum de tractor până pe platou. La Tarcu bătea un vânt puternic, nu se putea pune problema să intindem cortul. Noroc cu Punctul meteorologic, o clădire solidă, cu etaj, unde vietuiau trei meteorologi, doi soti si Adam. Aveau tot felul de sporuri, de altitudine, de izolare, spor de alimente pentru 5000 de calorii. Când ii venea fiecăruia tura, trebuiau să iasă afară la fiecare oră, ziua sau noaptea, să meargă la adăpostul instrumentelor, aflat la câteva zeci de metri, de multe ori doar ghidându-se de o frânghie. Aveau si un grup electrogen pentru alimentarea statiei de emisie-receptie si pentru iluminat. Vara le aduceau lemne cu măgarii, să aibă pentru incălzit toamna, iarna, primăvara ba câteodată si vara. Tot cu măgarii se aduceau si mâncarea la conserve, slana, ceva mezeluri, fasole, făină, mălai, ceapă si sticle cu apă minerală. Leafa le-o puneau la CEC, că tot n-aveai ce face cu banii in creerasii muntilor. Dar se adunau si-si puteau face si oamenii un rost mai bun. Noi, adică Masto si cu mine, aveam niste mutre cam hirsute de n-as fi lăsat pe astfel de tipi să se apropie nici la un kilometu de cortul nostru. Asa că si meteorologii ăstia, niste oameni de munte, simpatici foc, nici nu ne puteau da afară, dar nici plăcere mare nu le făcea cu noi in casă. Asa că Adam ne-a luat deoparte si ne-a arătat unde tin alimentele, unde este statia de emisie-receptie si unde au banii. Dacă ne trece ceva prin cap, atunci să luăm ce ne trebuie si pe ei să-i lăsăm in pace! Noi le-am spus că nu e cazul cu noi, dar dacă ar fi fost cazul, oare ce le-am fi spus? Am dormit pe jos in sacii nostri de dormit. Noaptea ii auzeam din oră in oră ducându-se la aparatele de afară si pe urmă notând in registre si transmitând prin radio la Observatorul meteo de la Muntele Mic, convorbindu-se cu cei din Semenic, de unde venea vremea rea. Era cam cum este acum Messengerul! Dimineată au fost incântati că ne-au văzut treziti si la locul nostru. Timpul era mizerabil, pe ferestruicile Observatorului nu se vedea decât albul strălucitor al cetei. Ne-au spus să mai rămânem la ei o zi două, până se face timpul frumos că acum ne rătăcim si o să mergem in cerc. Seara Adam ne-a chemat să ne arate ceva rar. Sotia celuilalt meteorolog dădea de mâncare unei vulpite. Doar din mâna ei mânca, după cum spunea Adam, intre ele se inteleg mai bine.
Dimineata următoare ne-am hotărit să nu mai stăm pe capul oamenilor, ne-am luat calabalâcul si am luat-o către Seaua Iepei. Drumul era jalonat de niste momâi – niste grămezi inalte de pietre – făcute de ciobani, se pare că si lor le trebuiau niste semne.
Toate bune, dar a inceput să vină dinspre stânga, dinspre vale, o ceată groasă. Nu se mai vedea nici o momâie. Abia vedeam până jos la picioare unde să facem următorul pas. Si am mers, am mers, cu multă atentie si după aproape trei ore ne iese in fată Observatorul meteo de la Tarcu. Oricât am fost de atenti, ne-am rotit in cerc, spre stânga, asa cum ne spuseseră. Nu s-au supărat pe noi, sau cel putin nu ne-au arătat asa ceva. Am mai stat o noapte, prilej să mai vorbim despre imprejurimi, despre zvonurile pe care le auzisem despre Muntele Gugu. Că Gugu ar fi Cogaion si că ar exista o pesteră pe una din pantele sale, in care ar exista si niste statui, de daci, fireste. Ne-a spus Adam că a fost de multe ori pe Gugu si in imprejurimile lui, auzise si el povestioarele. Nu a găsit nimic, nici urme de ceramică, nici pesteri in adevăratul sens al cuvântului. Doar niste crăpături printre stânci, care nu aveau mai mult de un metru. Asa că … am rezolvat din păcate si problema asta. Sunt doar zvonuri ale ciobanilor, care vor si ei să dea un răspuns convenabil celor care-i intreabă. Dimineata următoare parcă eram pe altă planetă. Soare, frumos, nici urmă de ceată. Le-am multumit meteorologilor pentru amabilitatea lor, nu au vrut să accepte nici un ban de la noi, oricum nu aveau voie să cazeze pe nimeni, acum este cam târziu să li se poată reprosa asa ceva! Intr-o oră si jumătate am ajuns in Seaua Iepei, avea si un stâlp de marcaj, culmea si am inceput să coborâm. Am dat de o stână de oi, unde n-au vrut să ne lase să plecăm până nu ne-au făcut o mămăligă cu brânză. Au făcut mămăliga cum n-am mai văzut niciodată. In apa care fierbea intr-un ceaun deasupra focului au aruncat niste pumni de mălai si niste sare si … gata. După un timp au luat-o de pe foc si cu făcăletul au invârtit inea ca lumea. Mă asteptam să fie plină de cocoloase, dar nici urmă. Asta este. Si meseria de mămăligar se invată! Erau dintr-un sat din Gorj, cu case cu etaj, după cum se lăudau. Aveau si cu ce. Nu erau colectivizati. De la stâna din Seaua Iepei am coborit usor, până la ultimii kilometri, unde practic nu mai era nici drum nici marcaj. Incepea zona de săpături pentru viitorul baraj de pe Râul Mare. Se marcase o potecă, care mergea cum se spune de-a-n boulea in jos prin pădure, tinându-ne de copaci. Am ajuns până la urmă si in drum la râul Ses si mult mai târziu, la cabană la Gura Apei. N-aveau mâncare, dar aveau locuri de dormit. Am luat imediat, eram frânti, bineinteles că nu se schimbaseră cearceafurile in anul acela. Ce e prea curat strică. Abia in Bucuresti am aflat de la doctor că ceea ce credeam că este o rosătură de la rucsac pe spinare era de fapt o ciupercă. Uff, parcă mă mănâncă si acum! Niste alcool iodat si a trecut. Am intrebat dacă ne pot vinde niste pâine. Ne-au spus că au doar pâine la conservă. Specialitatea asta n-o văzusem. Nici nu stiam că există. Dar in fata mea se lăfăia pe tejghea o pâine, pâine, nebăgată in nici o conservă. Dar asta, zic. Păi numai la conservă. Adică nu-ti vindea pâine decât dacă luai si o conservă. Grea limba română. Mai ales la Gura Apei, in statul comunist. Au fost niste zile grele. Dar mai si urmau. Ne asteptau Retezatul si apoi Cetătile Dacice.