Retezat Gura Apei – Lacul Bucura

11 august 2010

Retezat Gura Apei – Lacul Bucura

Ajunsi la Gura Apei, după ce am invătat ce este pâinea la conservă, si cum este să stai intr-o cabană de minus trei margarete si o ciupercă, am cam luat-o in sus pe Retezat. Potecă bunicică, era intretinută, ba chiar trăseseră si o potecă nouă. Mai bine n-o trăgeau, că viperele din bălării nu stiau de ea. O viperută negrută mă astepta in mijlocul noii cărări date proaspăt in exploatare. Am văzut-o in ultimul moment, credeam că era să calc pe dânsa. După cum stătea, cred că era in pozitie de atac. Nu avea decât 25-30 de centimetri, dar treimea din fată era ridicată vertical si mă privea atentă. Eram cu piciorul in aer si nu stiu cum mi-am luat avânt de am zburat pe deasupra ei. In spate Masto nu stia ce să creadă, nu mă stia atât de sprinten. Când mă uit după viperuscă, nu-i. Nu-i, nu-i, s-a dus si ea in bălăriile ei. Ne-am speriat unul de alta. Am urcat prin pădure uitându-ne la fiecare frunză de pe jos si erau destule. Si-am tot urcat pe cruce-albastră, pe Cracul Zlatei, până am iesit la golul alpin. Obositi, ne-am deshămat de samare si ne-am asezat si noi jos la aer curat. Dar unii nu erau de acord. Acei unii ne-au luat de proaspeti, ne-au impresurat cu sutele si ne-au acoperit. Si aud –Poc, o singură dată si Masto zice calm, după ce numără – Sapte. Omorâse sapte muscoaie dintr-o lovitură. Sigur că i-am urmat imediat povata implicită, dar nu de asta venisem. Nici nu aveam ce face cu ele. Autoarele morale, vacile, păsteau in continuare, nesimtitoare. Am tinut drumul marcat si tot inainte, adică in sus. După ce am ajuns si aproape de Vârful Zlata, la peste 2000 de metri, lăsând in dreapta circul Zănogutei, cu un lăculet si bineinteles si cu o stână de vaci, iar pe stânga limita Parcului, care era marcată cu un pătrat rosu, am ajuns si in Circul Zănoagei. Splendidă priveliste, aproape că merita să cărăm rucsacii până aici. Am coborit aproape la trap până la lac, peste pietroaiele care se balansau cu mine, cu rucsacul vreau să zic. Un izvor puternic ce sărea din niste pietroaie făcând o cascadă si o platformă inierbată parcă special pentru cort. Tot ce ne trebuia. Cred că nici nu trecuseră mai mult de opt ore de la Cabana Gura Apei, odihnească-se in pace că am auzit că s-a inecat in noul lac de acumulare pe care noi nu l-am prins decât in faceri. De ce oare domnului Ion Caramitru, pe care-l stimez foarte mult, ii sare tandăra de câte ori aude fac, facem, facere si tot familionul lor? Cred că stie prea multă engleză si este terorizat pe scenele anglofile de fac-urile ce-i pot iesi din gură. Don’ Caramitru, aici suntem intre noi românii, daci sau romani, si facem ce fac toti, adică parcă este un făcut să nu facem nimic. Ufff!
Uite ce făcui, tocmai ajunsesem la Zănoaga, acel loc binecuvântat de natură si eu mă iau de domnul Caramitru! Intelegeam de Boc, de Poc, de Băse cu toate coropisnitele lui euro sau neeuro. Gata Ionescule si tu Cotoi gata!
Cu câtă plăcere am intins cortul, aproape că nu ne mai era nici foame. Tocmai văzusem pe partea cealaltă a lacului, pe drumul ce urca spre Judele semetul, o colibă de pietre. Am făcut o inspectie până acolo, erau doar trei pereti de pietre puse una peste alta, se vedea că era intrebuintată de ciobani la o nevoie, ca adăpost de vânt, că de ploaie nu se punea problema. N-au putut si ei să care niste pari cu măgarii să incropească un acoperis? Nu. N-au putut. Am văzut si scurgerea din lac – pârâul Zănoaga. Aici se mai vedeau urmele unui fost canton de vânătoare, părea să fi fost destul de mare, dar cred că nu mai exista de dinainte de război. Asa că tot locul nostru era mai bun de pus cortul!
Am găsit si niste jnepeni uscati, de fapt tăiati de ciobani, care-i taie peste tot ca să-si lărgească păsunile pentru vite, de parcă n-ar avea destule si asa. Am făcut un foculet, suficient să putem fierbe o supă de găină din aceea care creste in cuburi sau in pungi, ceva costită prăjită si gata, că eram obositi frânti. Noaptea, ca de obicei pe munte am primit vizita cuiva, pe care abia după ce l-am speriat cântând o arie cu vocea mea de afon declarat din clasa intâia, am putut să-l identificăm după tropăit, un cal, sau poate că erau chiar mai multi. Dimineata, după urme am avut si confirmarea. Niste urme de potcoave amestecate cu urme clare de urs. Să fi fost un urs partial potcovit? Poate nu a suportat procedeul până la capăt. Ce parcă eu n-am văzut indivizi plecând de la dentist incomplet potcoviti, de frică? Si cu dentistul alergând cu instrumentarul după el până in creerii muntilor doar, doar l-o prinde? Eh. Asa că am pus o sfoară atârnată de niste crengi, ca să se stie care este teritoriul nostru, pe care de altfel l-am si marcat, asa cum se face …
A doua zi nu ne-am mai dat plecati, prea era frumos, Am urcat putin, ne-am balansat pe stânci, am făcut presupuneri cum au putut ajunge păstrăvii in lac, asta până am vorbit cu un cioban care se deranjase până la noi ca să ne tapeze de tigări. Ne-a spus că i-au adus cei de la ocolul silvic, au pus puiet in toate lacurile, le-au ridicat un pic nivelul făcând pe castorii, cu nuiele si pietroie. Asta ca să le poată lua banii pescarilor, dealtfel destul de multi, care se incumetă să pescuiască pe aici. Si dacă tot i-am dat tigări, ne-a spus că in timpul războiului nemtii au adus cu măgarii niste cufere grele pe care le-au aruncat in lac. Asta prea semăna cu povestea din lacurile austriece, asa că i-am lăsat pe ei, pe ciobani adică să scoată aurul. Nouă nu ne trebuia. Aveam altă treabă mai importantă. Ni se terminase pâinea, de fapt o terminasem noi, făcuse un mucegai verde, foarte frumos dealtfel, pe care a trebuit să-l bărbierim cu cutitul si să flambăm pâinea care mai rămăsese. Dar tot ne era foame, am auzit că din cauza altitudinii stomacul se dilată si de aici senzatia de foame. Si ce ne trecu nouă prin cap? Iar! Am făcut o mămăligă, in care, ca s-o inbunătătim am adăugat niste cacao. Si avea mămăliga asta o formă si o culoare după ce am răsturnat-o, că-ti venea s-o lasi acolo. Dar a fost destul de bună dacă nu aveai prejudecăti … Si am mâncat din mămăliga asta si pentrucă nu ne ajungea am deschis si o conservă de lapti de peste. Doar la Lacul Zănoaga se poate mânca asa ceva. Si nici măcar o urmă de urs potcovit nu ne-a mai deranjat. Sau poate că am dormit noi tun. Oricum, a fost bine. Si am mai stat o zi pe acolo, ciobanii ne promiseseră niste brânză, dar nici gând. Si a venit si dimineata plecării. Si ca de obicei timpul a inceput să se schimbe, norii au cuprins toată creasta, bineinteles si Vârful Judele peste care trebuia să trecem spre Lacul Bucura. Căci ce Munti Retezat sunt cei fără Lacul Bucura? Uitându-ne pe hartă am găsit solutia. Am coborit pe firul apei ce se scurgea din lac, până la confluenta cu pârâul Judele iar de acolo urcus pieptis la Crucea Trăznitului si mai departe la Lacul Ana si la Lacul Bucura. Am avut surpriza să găsim mai multi pescari, veniti cu corturi de plajă, subtirele, dar si cu lădita cu rosii, că merg la păstrăvi. Si chiar cred au prins ceva păstrăvi, dar nici nu am indrăznit să-i intrebăm, păreau destul de furiosi, nu stiu nici acum de ce.