Daci la Gura Humorului. Oare?

22 iulie 2010

Daci la Gura Humorului. Oare?

Am ajuns la Gura Humorului de la Suceava, cu gândul să facem o tură pe la mânăstiri. Probabil că nu sună tocmai frumos să spui tură când e vorba de mânăstiri, dar noi asta făceam. Şi în fond ne duceam să vedem nişte monumente istorice, care nu erau cine ştie ce întreţinute şi la care ţi se lua taxa de intrare ca să te uiţi la nişte pereţi. Gura Humorului este un orăşel tare dulce, cu case îngrijite, oameni primitori. Era coadă la pâine, era în perioada ceauşistă în 1980, şi nu aveau voie să vândă la străinii de localitate. Era afişat, am vrut să renunţăm, dar ne-au chemat înăuntru şi ne-au dat pâine fără coadă. Cum erau să nu ne dea pâine, ne-au spus. Orăşelul are şi un parc dendrologic pe o insulă din albia Moldovei, cu un pod pietonal suspendat şi cu un restaurant ieftin – pe vremea aceea – pentru turiştii nemâncaţi şi însetaţi aşa cum eram noi. Dacă treci podul, dai de un popas turistic, unde negăsind loc, am luat-o la dreapta, în susul apei până am dat de o poiană tocmai potrivită. Am pus cortul, am făcut focul, era grozav. Era o vară în care nu plouase de câteva luni, lucru foarte rar prin locurile acelea bucovinene. În mijlocul apei apăruseră insule de pietriş, aşa că ne-am dus şi noi pe ele, să căutăm potcoave, cum ziceam. N-am găsit potcoave dar am găsit nişte pietre negre, şlefuite în forme ciudate şi care contrastau cu pietrişul alb-cenuşiu. Semănau cu topoarele neolitice văzute prin muzee. Şi mai erau un fel de răzătoare, în fine cam tot ce se putea găsi pe la casa omului în neolitic. Am luat câteva cu noi, i le-am arătat unui prieten în Bucureşti, care ne-a trimis la muzeul de istorie. Ei, asta ne mai trebuia, anchetă de unde le avem şi să le scoatem şi pe celelalte. O fi dat apa Moldovei printr-un sit neolitic şi l-a înşirat pe albie. Când să ieşim din apă, ne dăm seama că pusesem cortul deasupra unui zid făcut din pietre paralelipipedice. Dacă n-am fi fost pe lângă Gura Humorului şi am fi fost pe Valea Grădiştei am fi zis imediat că este un zid dacic. Din cauza apei foarte scăzute abia acum putea fi văzut şi doar din partea apei. Ne-am făcut o poză cu zidul şi ne-am uitat pe urmă în poiană, unde se termină. Se pare că avea o grosime de aproape trei metri, pe margine cu blocuri şi in interior umplutură. Am mai fost pe acolo, bineînţeles că am pus cortul în acelaşi loc, dar apa fiind normală nici pietre ”neolitice”, nici zidul nu se mai vedea. Misterul asteaptă să fie rezolvat de norocoşii care vor prinde apa mică. După cum e buletinul meteo, nici o şansă.