27 iulie 2010
Poartă spre Ţara Luanei – Colţi, Aluniş
- Chihlimbar de Baltica
La Muzeul Chihlimbarului din Colţi, la care se ajunge din Pătârlagele, pe un drum cu cântec, paradit şi de fapt fiind în grija primăriei pătârlăgene, care nu are de ce să îl repare, puteţi vedea în cele două camere, chihlimbar, fosile, cine ştie de unde şi ceva ţoale de port popular. Se vând acum mărgeluţe, ouşoare, ineluşe din pietre braziliene şi chihlimbar de Baltica. Am ajuns din Pătârlagele prin 1980 cu un fel de IMS vechi. Noi eram echipaţi ca pentru munte, dar aici erau sate de oameni, care te primeau în sat ca într-o casă. Aşa că a trebuit să scoatem cuţitul de vânătoare care ne atârna şi să-l vârâm în fundul rucsacului. Oamenii s-au cam speriat de noi când ne-au văzut, au crezut că suntem în control la mina de chihlimbar.
 |
| Drumul spre Aluniş |
 |
| Mina de chihlimbar |
- Aluniş. O altă lume.
Alexandru Odobescu, însoţit de pictorul Henri Trenk a făcut o excursie arheologică în zonă în 1871, pentru studierea complexului de sihăstrii din Muntii Buzăului. Ai ce vedea: biserica şi chiliile din Aluniş, Piatra Îngăurită, Agatonul Vechi (Dărâmătura), Peştera lui Dionisie, Fundătura, Fundul Peşterii (Peştera), Peştera lui Iosif, Ghereta, Bucătăria, Peştera de la Culmea Pietrei.
În 1980, când am fost prima dată, am mers în continuare până în satul Aluniş, să vedem biserica rupestră de acolo. Biserica ca biserica, dar satul era o minune. Întâi că nu se putea ajunge decât pe jos sau poate cu tractorul, panta drumului fiind foarte mare. Pe o parte şi pe alta a drumului erau case, curate toate, iar la fiecare poartă un fel de nişă din scânduri, în care era o cană, pusă cu fundul in sus, să nu intre praful şi o oală de lut, cu toartă, cu apă schimbată de două ori pe zi şi acoperită cu un ştergar. Am crezut că e vreun obicei, se pune pentru strigoi, pentru morţi, pentru balauri sau feţi-frumoşi care umblă noaptea după fete, dar nu. Erau pentru cei care trec prin faţa casei. Dacă i se face cuiva sete şi n-are de unde să bea măcar un pic de apă? Ce fel de oameni locuiesc aici? La un moment dat am văzut o femeie, oarbă, care fluiera la un … copac. N-am zis nimic, decât bunăziua. Ne-a răspuns şi a continuat să fluiere. După ce am ieşit din sat, pe dreapta era o construcţie ce părea un cazan de locomotivă! Asta era chiar culmea! Molocotivă în vârful dealului. Noroc că meşterea cineva la ea şi ne-am luminat. Era Alambicul Satului. Pus pe un imaş, fără gard, fără paznic. Toamna aici se petrecea transformarea. Prunele brumate de soare ajungeau o licoare tare, parfumată şi ameţitoare. Femeia care fluiera la pomi era specialista în dirijarea roiurilor de albine. Ea fluiera, într-un anumit fel şi roiul de albine se aşeza pe o creangă şi cu miscări liniştite îl putea lua şi pune în stupii făcuţi din nuiele şi tencuiţi cu lut. Albinele chiar ascultau de ea, fără vrăji, fără substanţe chimice. Asta da minune! Şi sunt sigur că nu albinele învăţaseră de la femeie ci ea învăţase de la alţi mânuitori de albine şi asta nu doar într-o generaţie.
Biserica era deschisă, nu exista broască sau lacăt. Cu greu am găsit pe cineva pe care să-l rugăm să ne lase înăuntru.” – E deschisă, e biserică”, ne-a spus. Da, dacă spune dânsul, la noi nu e chiar, chiar aşa. Biserica avea două încăperi, dacă punem şi altarul. Acesta nu era zugrăvit, ca cealaltă cămăruţă şi se vedeau scrijeliturile vechi, unele cu litere slavone, altele cu greceşti. Nu prea înţelegeau oamenii de ce nu li se dă voie să zugrăvească şi altarul, doar e biserică. Popa venea mereu, dacă era chemat, cam odată pe lună adică. La întoarcere ne-am întâlnit şi cu poştaşul satelor, nu al satului, pentrucă dădea o roată prin mai multe sate, ca să ajungă o dată pe săptămână în fiecare. Se întâlnise cu urşii de multe ori, dar se dădeau politicoşi alături din potecă fiecare. Ajunseseră să se cunoască. Dacă era vreunul mai încăpăţânat, atunci omul striga “- Marine, Pavele, Ioane, Vasile, veniţi că e Ursu!” Şi Ursu, auzind câte rude are omul, se dădea cu stimă din potecă.
Bărbaţii erau la muncă în câmpie, pe lângă Buzău, unde aveau locurile. Stăteau acolo, lucrau, veneau înapoi. Locurile erau ale lor. Nu erau luate de stat. Spuneau că erau ale lor de sute de ani. Evident că în Aluniş nu aveau ce să semene şi totuşi densitatea populaţiei în zonă este foarte mare. Unii au venit din Ardeal, de teama ungurilor, alţii din Câmpia Buzăului, de teama tătarilor. Tot asa s-au aciuiat şi sihaştrii daţi afară din Imperiul bizantin, pentru diferite erezii. Ţara Luanei, ocrotitoare, îi cuprindea pe toţi.
Când am ajuns la Sibişel, râul care trece prin Colţi, am inceput să căutăm şi noi chihlimbar. Fiind uşor, pluteşte şi se prinde în crengile din râu. Atunci am observat că erau o serie de mici stăvilare, făcute din crengi împletite şi pe care le credeam făcute pentru spălat sau scăldat. Erau pentru pescuit chihlimbarul. N-am găsit chihlimbar, dar am găsit o rocă, ceva între gresie şi chihlimbar. Bună şi asta. Interesantă adică.
Acum drumul este la fel de prost până la Colţi, în schimb am citit că la Aluniş există şi o pensiune, deci lumină electrică şi drum de maşină. Aşa da! Dar am senzatia că s-au schimbat şi alte lucruri …Ţara Luanei s-a mai îndepărtat un pic. O mai exista undeva?
Alambicul Satului
Biserica
 |
| Un Ilie si un Cotoi la cotet |
-
________________________________________________________
Vezi şi, dacă o găseşti:
Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Muntii Buzăului, Buzău, 1980, coordonator Corneliu Stefan
Comentariu by 5165 — 2 august 2010 @ 00:56 |Modifică
Comentariu by cotoi — 2 august 2010 @ 10:20 |Modifică
Comentariu by cotoi — 5 august 2010 @ 09:58 |Modifică
Comentariu by 5165 — 5 august 2010 @ 15:04 |Modifică