Siriu – Lacul vulturilor

3 august 2010

Siriu – Lacul vulturilor

Cred că ne-a atras mai mult numele lacului, cu legendele lui. Lacul vulturilor, pentrucă erau pe vremuri mai multi vulturi, cum erau si mai multe animale sălbatice. De fapt si acum este renumit fondul de vânătoare de aici. Si pe malul lacului este o căbănită, teoretic inchisă călătorilor si care apartinea de ocolul silvic din Buzău. Ca să te poti caza ar trebui să dai o fugă până in Buzău si să obtii aprobarea. Ei, dar alături mai există o cameră, care la nevoie, … Mistretii si ursii bântuie in toate noptile pe aici, mai ales că au fost invătati ca la bătaia din cratiti si la goarne in loc să se sperie, să vină la mâncare. Si nu-i mai poate dezvăta nimeni. Ceausescu avea cum să culeagă trofeele. Si in multe poieni mai sunt incă adăposturi pentru fân si ce le-or mai da căprioarelor iarna. Iar lacului ii mai zice si Lacul fără fund, de fapt nu are mai mult de doi metri si jumătate, dar legenda legendă rămâne. Cică unui cioban ii căzuse ciomagul in lac, a sărit după el si a inotat, a inotat pe sub munte până in Dunăre. Cum să nu crezi o astfel de legendă duioasă. Ce nu face ciobanul pentru ciomagul lui …
Am urcat pe undeva pe unde acum este lacul Siriu probabil, nu-mi dau seama acum, am făcut vreo sase ore. Inainte de a ajunge la golul alpin, pe marginea potecii, trântit jos, un asa-numit menhir crestinat. O piatră lungă, mai ascutită sus, si cu o urmele unei icoane mai mult zgâriate decât sculptate.
Am trecut până la urmă peste vârful Siriu, prin Seaua sau Poarta Vânturilor, unde nu bătea in acel moment nici un pic de vânt, Lacul sec, care mai avea intr-un colt putină apă neagră si am ajuns la Lacul Vulturilor. La inceput, cum se face, ne-au trimis la Nehoiu sau la Buzău după aprobare, apoi ne-au trimis in jos să punem cortul, dar până la urmă omenia a invins, cu ajutorul buzunarului, bineinteles. Oameni sunt toti si un ban scos in vârful muntelui contează …
Si mai aveau si o păstrăvărie, cu puiet crescut acolo, aveau bazinase pentru diferite vârste. Păstrăvii erau apoi deversati in lac, se puteau pescui cu permis sau cu bani, sau ti-i pescuiau ei. Dar noi n-aveam bani pentru mofturi, si se si intuneca si veneau repede niste nori negri, negri. Numai ce-am mâncat de prin rucsace, ne-am culcat in camera aceea pentru oaspeti inopinati si a inceput furtuna. La inceput doar cu ploaie, grindină si fulgere. Dar apoi ca la Judecata de Apoi. Trăznete peste trăznete si apoi alte trăznete, după care iar trăznete. Nici nu mai stiai când se termină unul si incepe altul. Bine că eram la adăpost. Si odată mai vine alt trăznet, tatăl celorlalte, de ne-a asurzit, si s-a clătinat sandramaua cu munte cu tot. Ne uitam unul la altul si ne ingrozeam. Ilie nu-mi dădeam seama dacă râdea de mine. Zicea “– Vai ce caraghios esti”. Când mă uit mai bine la el il văd cu părul ridicat in sus, fir de fir, parcă era Babu-Clontu. Dar de ce râdea de mine? Nu stiu! Oricum nu mai auzeam nimic. A mai tinut furtuna asa vreo oră si s-a linistit. Dimineata când am iesit afară usa de la adăpost era aruncată la câtiva metri. Trăznise in usă, balamalele de fier erau topite iar din usă parcă fuseseră scoase aschii de douăzeci de centimetri. Nu stiu cum am scăpat noi. Se zice că trăznetul nu cade in acelasi loc de două ori. Pe munte apa s-a dus repede asa că am luat-o la vale. Nu mai aveam chef să mergem spre Tabla Butii, cum voiam la inceput. Când am ajuns in pădure pot să spun că unul din zece copaci erau ba rupti, ba jupuiti in elice de trăznete. Am ajuns la drum, am găsit o ocazie până la Nehoiu, unde aveau si un hotel, unde am dormit neintorsi, cum se spune.
Dacă nici drumul ăsta n-a fost o minune!

Cabana, inainte de furtuna

Lacul Vulturilor

Menhir “crestinat”