Hoţu

17 iulie 2010

Hoţu

L-am cunoscut la Ponorici, fugise de la Cioclovina şi acum lucra pe cont propriu în toată Zona. La Cioclovina căutaseră să-l împuşte pentrucă furase nişte găini. Cum nu existau alte forme legale de urmărire, s-a împrietenit cu ciobanii de la stâna din Călianu, îi ajuta să apere oile, asta în schimbul unei bucăţi de mămăligă. Nici brânză, nici lapte, nici bani. Era totuşi mulţumit cu viaţa asta câinoasă. E bine să ştii că există un „acasă“. Când am pus cortul la Ponorici, a venit la noi, n-a cerut nimic, dar nici n-a refuzat nimic. Cei de la stână ne-au spus istoria lui. Stăpânul lui din Cioclovina l-a lăsat în lanţ şi a plecat cu oile. Ce era să facă şi el? A prins găinile şi le-a mâncat. Noi n-am fi făcut la fel? Pentru ciobani era o afacere bună. Cu ceilalţi de la stână se înţelegea foarte bine. Nu avea nimic cu turiştii, era cooperant şi nu se supăra când era strigat “hoţule”. Dealtfel răspundea la orice nume, am încercat şi cu numele noastre, şi cu Ghiţă şi cu Mişu şi cu Nicuşor. Le accepta pe toate cu stoicism, fără să dea însă mari semne de bucurie. Sigur că era un câine, ei asta-i bună. Nu ştiu intotdeauna cu ce să încep. Poate că trebuia să încep cu bunică-meu, pe care-l pârâseră vecinii la Poliţie în timpul războiului că avea doi porci, dar nu asta era problema că avea doi porci ci că pe unul îl chema Stalin şi pe altul Hitler. Ei, dar noroc că nu şi vorbeau, că cine ştie ce-ar mai fi aflat şi poliţiştii ăia.
Când am plecat de la Ponorici, atunci am mers pe la Poiana Omului, am dat pe tot drumul de urme de val, dar altceva nimic. Într-un loc, chiar în poiană, ciobanii îşi săpaseră un bordei în care să se adăpostească atunci când plouă şi trăzneste. Am crezut că acolo o să vedem straturile cu ceva ciobărie dacică prin ele. Aşi. Era pământ, şi numai pământ nemişcat de nimeni. Asta e. Probabil că în alte locuri din poiană trebuie să fie ceva interesant. Este o intersecţie de drumuri care nu putea fi ocolită nici atunci şi nici acum. Am dat şi de o stână, Hotu era cunoscut şi el îi cunoştea pe toţi. Cu câinii lor nu a avut nici o problemă, s-au mirosit în loc de bunăziua şi asta a fost tot. De la stâna din Poiana Omului se putea coborî usor, pe plai la Piatra Roşie, în şeaua de dinainte de cetate. Noi aveam însă alte gânduri şi am traversat toată poiana, ocolind o pepinieră de brazi prin stânga şi pe un drum, dar ce drum, tractorul ar fi fost poate singurul mijloc de a-l parcurge, am ajuns la Grădiştea, lângă cantonul forestier. Hoţu a fost primit “cu braţele deschise” si cu strigăte de “- Ce faci Hoţule, anul ăsta n-ai mai fost pe aici!”, asa că şi noi pe lângă el ne-am bucurat de încredere, de o casă ca lumea la femeia de la brutărie – Maria – o strigam şi de-ale gurii de la Cujireni. Casa avea vreo trei camere şi o cameră pentru masă, şi am stat numai noi în ea. Cujirenii, adică El, Cujireanu sau Cugireanu, că era din Cugir de origine, lucrase la minele de uraniu, iar Ea, cea cu pământul, cu păsările, cu vitele, cu mulsul, cu făcutul brânzei ba şi cu vândutul ei şi cu tot ce mai era de făcut. Pe lângă cele două vaci din curte mai aveau, ca toţi oamenii de pe acolo, alte vaci, cine ştie câte, sus, adică sus, în poiana lor, să nu le ştie nimeni nici numărul nici vârsta, nici cum le cheamă. Pe bărbat îl trimitea noaptea la ele, să le aibă în grijă, că ea se descurca şi fără el. Nu ştiu la ce vă gânditi. Poate la omu’ pe care îl angajaseră pentru coasă şi care se aciuiase şi el într-o magazie acolo? Vai ce gânduri păcătoase. Şi n-aveau nici măcar fr’un popă pe acolo. Parcă ar mai fi avut şi el fr’un loc? Şi în fiecare dimineaţă ne aducea la “casa noastră” nişte lapte prins şi niste brânză proaspătă. Dar laptele era aşa de prins că răsturnam ulcica şi nu cădea. Nu mint. Şi luam şi nişte pâine proaspătă de la brutărie de la coana Maria şi nu ne mai venea să plecăm. Hoţu, după ce ne-a văzut cazaţi, a luat-o pe coclauri în sus şi am senzaţia că într-un sfert de oră a şi ajuns la Poiana Omului! Ei, poate că exagerez un piculeţ aşa şi eu, dar asta era senzaţia.
Peste un an l-am întâlnit iar. Nu ştiu dacă ne-a recunoscut, că nu dădea niciodată semne de efuziune, dar ne-a adoptat iar cu cea mai mare naturaleţe. Atunci mergeam în sens invers. De la Ponorici am coborît la Pui în gară. A mers cu noi până la tren şi dădea să se suie şi el. Ne-am temut că o să se rătăcească şi l-am convins să coboare. Nu a părut disperat că a rămas singur în gară. Era Zona lui în fond. Peste încă un an l-am găsit la stâna din Poiana Omului, dar n-a mai mers cu noi, a rămas acolo. Parcă pierdusem pe cineva, ne uitam mereu în urmă. Cred că mai îmbătrânise şi el. Nu am mai fost pe acolo. Fie ca sufletul Hoţului să stăpânească în pace Zona!

la stâna din Călianu / bordei în Poiana Omului, pe ploaie

cam aşa arăta Hoţu