Sacra incintă a Sarmisegetuzei

11 iulie 2010

Sacra incintă a Sarmisegetuzei

Incinta sacră a Sarmisegetuzei este deocamdată centrul de interes al tuturor turiştilor care vin în grupuri organizate sau individual. Popasul pentru masă a devenit un obicei. Noroc că aici sunt nişte mese şi nişte bănci de lemn, foarte practice de altfel. Şi asa este mizerie în incintă, dar ce ar fi fost fără ele. Aşa se mai simte lumea când vede o amenajare cât de cât şi mai pune resturile la coşul de gunoi de lângă pomul solitar, dacă o mai fi şi acesta, de lângă izvor în loc să le lase pe “soarele de andezit” sau pe stupizii stâlpi plantaţi în sanctuarul mare rotund. Intenţia plantării lor a fost să indice locurile unde s-au găsit urmele stâlpilor ce susţineau acoperişul sanctuarului. Jocul înălţimilor actualilor stâlpi este pur ornamental, îi aparţine în exclusivitate decoratorului care i-a pus şi nu are nici o legătură cu istoria acestor locuri. Numărul lor a fost o mare inspiraţie pentru o serie de profesori de matematică care au găsit o groază de motive să calculeze anul, lunile, săptămânile zilele, orele, minutele, secundele şi microsecundele utilizate de daci, evident dovedindu-se că acestea erau mai exacte şi decât dacă ar fi fost calculate cu ajutorul telescopului Hubble. Bun. Dar după toate aceste calcule la care îţi trebuia până şi trigonometria de clasa a 9-a, s-au găsit totuşi unii arheologi ce au avut neruşinarea să mai sape acolo unde săpaseră şi alţii înaintea lor, găsind un cu totul alt număr de stâlpi. Credeţi că neostoiţii profesori s-au astâmpărat? Nu, nu, nu. Au găsit corecţiile necesare cu ajutorul stâlpilor de la celelalte sanctuare, uitând că nu au fost toate ridicate în acelaşi timp. Poate dacă s-ar mai face o corecţie ţinând seamă şi de sanctuarele de la Feţele Albe, Costeşti, Blidaru, Pietrele lui nea Solomon, Piatra Craivii, Băniţa, Tilişca, Cozla si poate şi de cele nedescoperite încă, nu credeţi că rezultatele ar fi formidabile, motiv de comunicări internaţionale şi de teze de doctorat? Ce ziceţi? La fel cu “astrolabul” care este atribuit ca semnificaţie sanctuarului numit şi “soarele de andezit. Se uită că “soarele” este din andezit şi a necesitat enorm de multă muncă şi la realizare si la transport, iar “coada” este încropită din nişte pietre din calcar refolosite, obţinute de la demolarea unor clădiri din apropiere şi seamănă mai mult cu aleile de piatră pe care le fac oamenii, fie ei daci, romani, marcomani, patagonezi sau papuaşi pentru a traversa noroaiele din vreo baltă. Dacă ar fi fost un “astrolab” se găsea altă modalitate de a-l realiza. Nu insistaţi, nici eu nu ştiu ce a fost. Poate dacă l-am întreba pe C. Daicoviciu pe unde a găsit scurgătorul care este ataşat acum reconstrucţiei din beton a “soarelui” şi canalului de scurgere, canal care era scos de mult din funcţie la momentul construirii “soarelui”. Poza publicată – în Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Editura Academiei RPR, 1951 – nu este convingătoare. Arată o altă poziţie faţă de cea de acum dar nu una funcţională, fiind asezat să se potrivească cu canalul de scurgere, cu toate că discul de andezit îl petrece cu mult. Sau poate ar fi mai uşor să se caute notele de săpături şi fotografiile din acel timp. N-or fi fost toate subtilizate şi distruse de acei iluştri ai săi urmaşi napoceni.
Un alt exemplu uluitor în ceea ce priveşte “lucrările” de la sanctuare este zidul de susţinere al terasei XI. Acesta avea între 10 şi 13 rânduri de blocuri suprapuse, în funcţie de configuraţia terenului. Iar în stânga, cum priveai de jos o curioasă şi totodată frumoasă scară. Curioasă pentrucă se termină cu vreo jumătate de metru deasupra nivelului aşa zis de călcare al sanctuarului şi frumoasă pentrucă era frumoasă. Priveliştea dinspre vale trebuie să fi fost uluitoare, aşa cum îi trebuia unei acropole. Săpându-se şi dezgolind tot zidul, fără nici o descărcare de greutate în zona de lângă drumul “sacru”, unde iar nu se ştie ce este şi lăsându-se nişte ani buni aşa, zidul a început să dea semne de năruire. S-a hotărit construirea unui zid de sprijin din beton armat, care în câţiva ani s-a şi făcut, cu elemente prefabricate. Zidul original a fost demontat piatră cu piatră, acestea fiind numerotate, cred că cu cretă, ca să se vadă mai bine şi puse unele peste altele puţin mai jos. Zidul de prefabricate a inceput şi el să o ia la vale, aşa că s-a ales soluţia îngropării întregii mişculaţii. Aşa că acum nu se mai vede nici zidul de sprijin, nici scara, nici măcar prefabricatele şi nici maldărul de pietre fasonate din care era făcut zidul. Este doar un dâmb înierbat. În viitor o să se întrebe arheologii, dacă vor mai exista, dacă prefabricatele dacice de beton armat erau mai bune sau nu decât cele folosite în secolul XX la imprejmuirea grajdurilor.
Marele Arheolog, zeul arheologilor, de undeva de sus, dixit către noi:
“ - Aici sunt banii dumneavoastră. Şi nu vă dăm nimic pe ei. Nici piese în muzee, fie ele naţionale, municipale sau comunale, nici informaţii tipărite în revistele de specialitate, nici schiţe ale locurilor săpate, nici inventare, nici, nici. Dar, dar, ne vom îngropa gunoiul nostru personal în săpăturile pe care le facem, dacă vom găsi ceva vă garantăm că nu va şti nimeni, vom folosi materialele arheologice descoperite pentru a ne face şi noi o cabană acolo, unde să ne facem chiolhanele în luna aceea cât stăm pe aici. Iar dacă ne vom hotări să ducem ceva şi la Universitatea sau Muzeul care ne-au trimis pe banii lor şi ai voştri, vom avea grijă să fie depuse într-o ladă în cel mai adânc şi întunecat loc din depozit, fără nici o hârtie nici înăuntru şi nici pe dinafară.”