10 august 2010
Piatra Craiului
-
Orice puşti care face Bucegii vrea să facă şi Piatra
Craiului. Cel putin asa era pe atunci. Aveam 17 ani, când cu Masto si
cu Dan Cojocaru am pornit cu inconstienta vârstei, să parcurgem creasta
Pietrii Craiului. OK. Din Brasov am luat trenul acela mai special, cu
usă la fiecare compartiment si am ajuns după trei stătioare, Cristian,
Râsnov, Tohan, in Zărnesti. De acolo, pe jos, pe lângă cabana Gura
Râului, prin Prăpăstii, am urcat incetisor in unele portiuni si in patru
labe, la Curmătura la cabană. Am găsit si locuri de dormit, la mansarda
fostului grajd al măgarilor. Acesta tocmai fusese imbunătătit pentru
turisti, avea un prici lat cât tot etajul, unde erau puse niste
cearceafuri de coloribus et putoribus incertum. Peste ele niste
pături din acelea maro, ce in primă folosintă fuseseră la armată, in a
doua la cohorta de măgari si in a treia la cohorta de turisti. Era bine.
Pretul era acelasi ca in toată tara 3 lei la prici si 6 lei la pat,
chiar dacă erau suprapuse. Măgarii, care nu fuseseră informati de
schimbarea destinatiei dormitorului lor, toată noaptea au răgit să li se
deschidă usile.
Nu aveam decât 60 de centimetri de persoană la dispozitie, asa că la fiecare oră tipa careva să ne intoarcem pe partea cealaltă. Si, vrei, nu vrei, te intorci. Spre dimineată, intorcându-mă eu pe partea dreaptă, si adormit cum eram, am uitat să scot mâna de sub mine si crac! A iesit din umăr. Nu era pentru prima oară când iesea, asa că am luat-o cu mâna stângă, am apucat-o cu dintii de degetul mare si am rotit-o până a făcut iar crac! De a intrat in locasul proiectat. In conditii normale n-ar fi fost mare brânză, m-as fi dus dimineata la un doctor, mă imobiliza si cam atât. Dar eram la Curmătura si Piatra Craiului ne astepta. Am legat mâna cu un fular, rucsacul l-am pus doar pe după umărul stâng si mergi Cotoi! Am mai pătit si altceva, tot atât de neplăcut. Seara am făcut imprudenta să ne spălăm pe picioare, să spălăm si ciorapii si să-i lăsăm la uscat afară pe o sârmă. Dimineata când să-i incăltăm, n-au mai fost. Din toată averea noastră, tocmai ciorapii nostri imputiti trecuti prin apă ne-ncepută de izvor au dispărut. Se treziseră altii mai devreme care nu rezistaseră tentatiei. Sau poate măgarii? Supărati pe noi că le-am luat dormitorul? Se poate si asta, dar seara ii indopasem cu tigări Carpati, neaprinse, totusi si cu pachetele goale aferente. Dar păreau totusi multumiti, de ce să ne lase fără ciorapi? Oricum nu cred că li se potriveau. Asta era pe munte, ce săi faci. Unde or mai fi măgarii de altădată?
Si asa, noroc că mai aveam noi câte o pereche de rezervă, ne incăltarăm si in sus cu Cotoiu’ cu rucsacul pe un umăr, până in Seaua Curmătura. Oh, ce priveliste, parcă era construită special pentru aparatul de fotografiat. Dar nu pentru al meu, un Optior, care mergea – vorba vine – cu film de 6×9, negativele erau de 6×4,5 si o poză proastă si aia nu putea fi mai mare de 6×9. Am lăsat rucsacele jos si după o binemeritată tigare puturoasă am urcat putin pe Piatra Mică. Putin, dar suficient ca să găsim la fiecare pas alt zmoc de Floarea Reginei. Si cu cât urcam mai mult cu atât erau mai mari si mai pufoase. Am luat si noi câteva, nu era vânătoarea de acum. Si bineinteles că am găsit si garofita Pietrei Craiului, care nu ne-a impresionat prea mult, oricât o fi dânsa de endemică. Si inapoi la rucsaci, să-i cărăm si pe ei spre creastă. Incet, tot mai incet, tot in sus, din piatră in piatră, până se porni vântul. Si asa ca pe creastă, in rafale. Si tocmai atunci era rândul meu să trec peste o săritoare. Cu o singură mână, cu doi vulturasi care tocmai atunci tipau la mine că ii deranjasem si cu o pală de vânt care incepuse să mă depărteze de stâncă. A fost singura dată când am mers pe munte si am văzut-o. Noroc că vântul si-a luat pala inapoi, eu m-am lipit de stâncă, am sărit la locul următor de sprijin si totul e bine când se termină cu bine. In locurile astea nasoale, in Piatra Craiului erau vopsite cu rosu toate prizele pe care trebuia să le folosesti. Sper să fie si acum asa, că or mai fi tâmpiti care să urce in halul ăla cum am făcut noi. De acolo a fost floare la ureche, nu ne mai păsa nici de vulturi, nici de valurile de ceată care veneau peste noi. Si salvator s-a ivit din ceată Refugiul. Refugiul Vârful Ascutit, Refugiul 7 Noiembrie cum il numiseră comunistii, refugiul Carol Lehman cum ii era mai demult numele, probabil după cel care a avut buna initiativă de a-l constui. Era grozav acolo, chiar pe creastă. S-a inserat, asa că am luat si o hotărire bună in ziua aia, să dormim la refugiu. Acoperisul avea ceva găuri iar printre bârnele peretilor sufla vântul. Le-am astupat pe toate cu crengi din jnepenii care cresteau prin jur. Inăuntru fusese odată un prici, dar demult copăceii uscati din care era făcut isi dăduseră dijma pentru foc. Asa inghesuiti ne-am făcut noi socoteala că am putea dormi pe ce mai rămăsese din el. Doar dacă n-om juca tontoroiul toată noaptea, zic eu. Si-a venit noaptea si noi cu usa proptită cu niste pietroaie, că se vedea că ursii pe aici traversau dintr-o parte in alta a Pietrei, să-si ia si ei partea de la stânele mai mari, cum erau cele două de la Poiana Grind. Si chiar asa a si fost. Am zis si noi că am dormit vreo oră, dar ne-am sculat din cauza umezelii si a vântului care trecea prin pereti. Lui Dan i se făcuse sete si bineinteles că terminasem toată apa, doar eu aveam ploscă de apă si o umplusem doar pe jumătate, să fie mai usoară! Am băut lichidul de la o conservă de mazăre, care ne-a făcut setea mai mare. Mai aveam o rezervă intangibilă, o conservă de taoro, o zeamă dintr-un fruct cubanez, erau la modă produsele originalei economii cubaneze. Taoro ăsta avea un gretos gust intre dovleac si gândac. Ne-am gândit, dacă tot era moda cu schimbatul numelui refugiului, să nu-i mai zicem 7 noiembrie, să-i zicem Refugiul Taoro. Propunerea a fost votată in unanimitate, cu indelungi aplauze, in entuziasmul general, cu tropăituri pentru incălzirea atmosferei. Cum s-a luminat, eram pe plecate. Ursul, dacă a vrut să traverseze, n-a avut loc de noi. Dar n-am mai luat-o in continuare pe creastă, spre vârful La Om si pe urmă să coborim in Poiana Grind, pe lângă răposatul refugiu pe care-l luase o avalansă. Am coborit direct, pe marcaj totusi, in drumul care mergea de la cabana Curmătura la Poiana Grind, si de acolo am luat-o spre Poiană, si pe urmă in două ore am ajuns la cabana Brusturet. O cabană fistichie, amenajată special pentru agapele conducerii de partid si de stat, cu umbrare largi, parcă era Sura Dacilor de la Poiana Brasov, pardon, Poiana Stalin pe vremea aceea. Damblaua celor ce vor să construiască omul nou, să schimbe numele locurilor pe care nu ei le-au infiintat. Martelarea istoriei.
Nu, pentru noi nu aveau locuri, si dacă ne trecea prin cap să punem vreun cort, atunci să ne ducem câtiva kilometri mai jos. Drăguti oameni. Am luat-o in jos, am ajuns la Gâlgoaie, un loc unde iesea de sub stâncă un suvoi puternic de apă si de aici, pe lângă Pestera Dâmbovicioara in satul Podul Dâmbovitei. Am găsit o cameră splendidă unde ne-am cazat, plină de niste perne cusute de mână, de nu-ti venea să le atingi. Eram in camera mare sau casa mare, pentru oaspeti. Pe cele două paturi erau intinse câte patru cergi din lână cu firul mare, atârnând. Doi in paturi, unul pe jos, am dormit splendid noaptea următoare, ne-am scos pârleala de la refugiu. De fumat, am fumat si noi prin curte, ne era rusine si să cerem voie gazdei. Văzându-ne cam jigăriti ne-a arătat unde ne putem spăla si ne-a dat asa ca din partea casei niste lapte fiert de vacă si niste brânză proaspătă. Cred că o să mă credeti dacă vă spun că le-am mâncat cât ai zice oaie. Am mai mers putin până la pestera Dâmbovicioara, unde n-am scăpat de sleahta pustilor locai care au tinut să ne fie speoghizi. Ce era la gura lor! Ca o moară stricată turuiau o poveste stupidă, in vreo trei limbi deodată, despre ce reprezintă diferitele stânci. A trebuit să-i plătim să tacă din gură, să putem să ne uităm si noi pe pereti. Pe pereti, căci stalactite, dacă au existat vreodată, oricum nu mai erau acum. Prin apa curată ca cristalul a apei ce curgea pe vale inotau tacticosi sute, probabil milioane de viermi de două culori, albi si negri, cam de douăzeci de centimetri fiecare si doi milimetri grosime. Ce or mai fi si ăstia nu prea ne-am lămurit, oricum nu ne-a mai trecut prin cap să bem apă de pe la izvoarele din preajmă.
De la podul Dâmbovitei am ajuns cu RATA la Târgoviste, ne-am plimbat prin capitala strămosilor nostri, prin ce a mai rămas din ea adică si … trenul la Bucuresti. La doctor am fost a doua zi, s-a mirat că mi-am pus singur mâna la loc, dar nu era prima dată, atunci fusese tot in pat dar acasă. Prost hardware! Sigur că n-am zis asa atunci! Dar asta e. A fost o excursie minunată pentru noi, ne-a mai deschis căpătânile imbâcsite de Bucuresti. Si nici măcar nu v-am spus că am urcat si pe Valea Fetei, unde am descoperit o pesteră colmatată pe jumătate, puteai să intri doar in patru labe, asa că l-am lăsat doar pe Dan s-o facă. Si când am coborit inapoi in Podul Dâmbovitei am dat de un mos, un mos adevărat, din aceia cu barbă, mustată si toiag si care ne-a spus adevărata poveste a Fetei din Valea Fetei. Dar asta pentrucă am avut răbdare să-l ascultăm. Voi nu cred că aveti, asa că să ne recitim cu bine!
Cu povestea, am avea răbdare. În fine…
Comentariu by Roderick — 10 august 2010 @ 11:13 |Modifică