Remember – Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina

15 ianuarie 2013

Remember – Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina

Ţara Minunilor – Gaşca lui Vezina.

Dionysos şi Hercules

Pe unde merg, dau de ei. Eu îi caut pe ei sau ei mă caută pe mine? Şi nu de ieri, de azi. De când mă ştiu. Când eram mic şi vedeam noaptea flăcări pe câmp şi pe dealuri, mi se spunea că sunt aprinse de daci şi să nu mă mai uit acolo, că o să vină după mine. Se pare că m-am uitat totuşi. Când am mai crescut, pe toţi munţii pe care mă plimbam ca prin propria ogradă, îmi ieşeau mereu în cale ba pileaţii, tarabosteşi cu căciuli de piele, ba comati cu pletele lor lungi. Ei cu ale lor, eu cu ale mele, fiecare ne vedeam de treburi, că loc este pentru toată lumea. Că şi mari treburi aveam şi eu pe munte, căscam ochii la flori, la buruieni, la brazi, la animale, la pietre, la ceaţă, la tot ce se vede pe acolo. Şi mai ales la cele ce nu se văd. La străfulgerările luminoase de pe după copaci, la cele din stâncile depărtate. Nici nu aveai pe cine să întrebi să te lămurească într-un fel. Dacă aş fi întrebat, eu rămâneam cu întrebarea iar celălalt cu ochii mari după mine şi cu gura larg căscată şi împopoţonată cu doi, trei dinţi căcănii pe care-i mişca cu limba. Spectacolul nefiind deloc interesant, renunţam să mai întreb.

Azi aşa, mâine tot aşa, până la urmă dacii ăştia se ţinură de mine, musai să meargă şi ei cu mine pe munte. Ba că dece merg cu aia, că e cam închisă la culoare, că o fi din Mauritania, că aia are capul rotund, că o fi din Hunia, că ăla are o nevastă cu creierul zornăitor şi că de-aia merge pe munte, că ăla are o amantă beţivă şi merge doar, doar o scăpa de ea, mă rog tot felul de motive, doar, doar să merg eu singur cu ei, că aşa le era mai uşor să mă dirijeze ei pe unde s-o luăm. Era unul cârcotaş rău, Vezina îi ziceau ceilalţi, o cam lua şi el pe apa Sulincii de nu-i mai tăcea gura. Da, Vezina, vezi bine că aşa îl chema, n-avea nici o legătură de ADN cu Vezina cel din Sarmizegetusa cea Regia. Cel puţin aşa spunea el. Că ce, Decebal cel cu perul lui Scorilo, avea ceva cu Decebal, măreţul Rex Dacorum? Era plin de Decebali pe atunci. Ba până şi acum mai vezi dintre ei până şi prin Parlament.
Pe undeva era chiar mai plăcut cu gaşca lui Vezina. Ne opream, eu căutam cosoni verzi iar ei mişunau şi se întorceau repede cu un braţ de lemne, cu plosca plină cu apă rece luată de la un izvor pe care numai ei îl ştiau, cu o căciulă plină cu mure, zmeură, afine sau fragi, depinde pe unde ajunsesem, cu un burduf de brânză, cu o cană de lapte prins, din aceea ca la Cugireanca, s-o răstorni, dar laptele să stea acolo, puneau repede cortul, grijulii să nu mă prindă vreo ploaie, mai dădeau prin jur cu beţele în pământ să alunge cârtiţele să nu mă gâdile noaptea pe sub cort, trai pe vătrai, nineacă, vorba înţeleaptă a lui Vezina. Ei se pare că nu mâncau deloc, aveau doar de mine grijă. Eu mâncam pe rupte, ei se retrăgeau parcă strategic. Seara aveau grijă de foc, să fie stins la timp, nici prea devreme, nici prea târziu, să alunge urşii cei curioşi, dar nici să atragă ceva migratori, de care munţii nicicând n-au dus lipsă. Noaptea ei stăteau prin pădure, nu departe de cort, la taclale, într-un dialect ce-mi părea cunoscut, dar totuşi de neînţeles. Dimineaţa toţi erau treji şi odihniţi. Niciodată n-am văzut pe vreunul dormind, plângându-se de bătături sau alte neplăceri ce mie mi se păreau inerente. Băieţi de treabă, toţi. De gaşcă, cum spuneau ei, “Gaşca lui Vezina”.
Câteodată dispăreau însă. Nici urmă de daci. Cum se făcea însă, tocmai atunci se întâmplau “minunile”. Ba apăreau ielele, ba o vulpiţă drăguţă ce-mi scormonea în creier, ba dintr-odată zidurile cetăţilor, altfel nedeosebindu-se cu mult de poiene, se ridicau brusc, cetăţile însele erau cuprinse de frenezia dacilor de dinlăuntru, sute de cai zbierau nerăbdători, vaci şi oi parcă voiau să mă ia cu asalt. Când nebunia era în toi, apăreau nu ştiu de unde, dacii “mei”, gaşca, niciodată cu mâna goală şi brusc totul dispărea în neant. Mă cam jenam să le povestesc ce s-a întâmplat, dar nici acum nu cred că erau străini de “minuni”.
În ultimul timp nu mai sunt aşa pisălogi, o fi îmbătrânit şi Gaşca lui Vezina, dimineaţa mă lasă în pace, pot să dorm cât vreau, să mănânc, în fine, aproape tot ce vreau. Cum am burta plină încep să se agite. Ai dat drumul la calculator, ai scanat pozele alea vechi, cu timbrele alea ce faci? Ba îmi mai dau şi sfaturi: ia-ţi un disc extern de ăla mare, că văd că te cam lasă memoria. Cu unul de 3 T cred că ţi-ar sta bine. Cred că peste doi ani o să-ţi trebuiască unul de 30 de T, îmi spune cu drăgălăşenie Vezina. Mă şi ajută, zău. Hai să-ţi dau o poză de sus a Zonei, pune-o la Hărţi. E proaspătă, de la englezoi, doar că e mânjită un pic cu maro de ultimul arheu. Ia şi cărţile astea de istorie, să înveţi şi tu ceva, că atunci când ai vrut facultate de istorie, nu puteai, că nu aveai “origine sănătoasă”, tac-tu era economist. Şi numai ăia “sănătoşi” erau primiţi la istorie şi nu numai acolo. Asta ca să nu mai vorbim că fusese declarat la un moment dat chiabur, că de legionar, noroc că a ars arhiva lor de pe Roma, de la “Casa Verde”, că altfel aveai loc la măturat străzile iar tac-tu la Canal. Ştiu că nu le citeşti pe toate, cărţile astea, dar măcar dă-te mare că le ai. Şi ai putea să ne faci şi nouă un Remember de ăla cum le făcuşi şi Nuţiei şi Vasilcăi, că n-or fi ele mai procopsite ca noi. Nici nu trebuie să scrii despre noi, scrie pe unde te purtară paşii, nu-i musai să spui că te-mboldirăm noi. De fapt ai scris, dar vrem şi noi un Remember. Uite, îţi pun toată Gaşca mea de daci la dispoziţie, dar mâine, poimâine, să ne vedem şi noi în Catastif, vreau să spun în Remember.
Ce era să fac? No, hai la treabă!