Cioclovina-Ponorici

3 iulie 2010

Cioclovina-Ponorici

În 1959 nu m-am astâmpărat şi am mers iar prin “Zonă”. Sper că aţi citit “Picnic la marginea drumului” de Arkadi şi Boris Strugaţki, altfel nu mai stăm de vorbă, vă rog să inchideţi imediat blogul, dar imediat şi să o citiţi! Pe urmă mai discutăm. Tocmai făcusem o traversare a Retezatului, prin Gura Zlata, Zănoaga, Judele, Bucura, Păpuşa, Tăul Ţapului, Baleia, Pui şi am urcat prin Fizeşti, lăsând în dreapta o plantaţie de pini. Un sat cum nu am mai văzut, înşirat dealungul unor cărări, nu le pot spune drumuri. În curţile oamenilor creştea în voie, de doi trei metri înălţime, Canabis Dacica, pre numele ei actual cânepă ordinară. Tot la câteva case era o aşa numită zăcătoare, o baltă neagră, neagră de tot, unde putrezea cânepa, de rămâneau doar firele, care se spălau, se scuturau, se pieptănau şi nu ştiu ce le mai făceau, că în final ajungeau nişte desagi frumos împletiţi, şi alte ţoale şi păretare. Am stat de vorbă cu un ţăran de pe acolo, care umbla in picioarele goale prin noroaiele satului. Când a auzit că sunt student la matematici, şi din Bucureşti, s-a asezat încet jos pe o piatra şi m-a rugat să vin peste doi ani, că iese la pensie. Tot uitându-mă lung la el, mi-am dat seama ce spunea. El era învăţător în Fizeşti şi credea că am venit să-i iau locul! Se pare că se integrase total în peisaj. L-am liniştit că mergem la Cioclovina (corect ar fi Ciclovina) să vedem peştera şi într-un târziu a reuşit să se ridice în picioare. L-am lăsat cu gândurile lui ciudate pentru noi, am ieşit în sus din sat şi am urcat Dealul cu Melci, deasupra unei cariere de bauxită. Sigur că nu era nici un melc pe acolo, în schimb era plin de stânci cu fosile, amoniţi, trilobiţi şi alţi peştoizi. Erau prea mari stâncile aşa că le-am lăsat pentru alţii. Hărţile pe care le aveam nu ne erau bune la nimic, iar indicaţiile verbale ale celor de prin partea locului, care variau între “mai aveţi o oră, e aici după deal” şi “cam două zile facem noi” erau numai (nu numa, cum zicea un prim-ministru liberal acum câţiva ani) ca să le auzim graiul. Ei erau interesaţi doar dacă am venit să redeschidem „mina de găinaţ“. Se pare că au câstigat bani buni cât a funcţionat exploatarea de guano din Peştera Cioclovina. Atunci s-a făcut şi accesul la Cioclovina uscată, s-a făcut o cale ferată îngustă de la Pui la Ponorici, prin Fizeşti, iar mai apoi un teleferic de marfă pe acelaşi traseu. Cât a fost “găinaţ“ a fost bine, când n-a mai fost – prin anii ‘930 – s-au intors cu câteva sute de ani inapoi. Aşa că ne-am descurcat după nas cum se spune. La Ponorici, în valea închisă erau trei case, în care nu stătea nimeni, erau încuiate cu lacăte. Am pus şi noi cortul în grădina uneia, doar un loc îngrădit de altfel. Nu l-am terminat de montat şi de sus de pe dealul pe care este valul, ne strigă un nene “ – Plecaţi de acolo, da’ automat! Automat să plecaţi!” In faţa acestui limbaj neaoş cioclovinean – unde ne mai sunt dialectologii? – am rămas cu gura căscată, dar am mutat cortul mai jos, pe pajistea îmbibată de apă, pe unde trecea un râuşor ce făcea meandre, Ponoriciul, chiar lângă locul unde dispărea sub o stâncă. Când plouă tare sau primăvara această scurgere nu face faţa şi întrega vale se transformă într-un lac. Apa era foarte limpede şi ne-am gândit să şi bem din ea, dar am auzit nişte orăcăieli turistice ce veneau din susul râului. După investigaţii am dedus că erau alţi corturari care tocmai se spălau pe picioare. Ce vrei, este nevoie după atâta mers. Aşa că a trebuit să mergem să luăm apă tocmai la aproape doi kilometri mai sus unde era un izvor amenajat. Peştera Ponorici am vizitat-o a doua zi şi am căutat şi ceva silexuri, că tot se vedeau gropile făcute de arheologi. Totul este să cauţi, nu neapărat să şi găsesti. De găsit am găsit o viperă, din aceea care are un V de la viperă pe cap, aşa cum găinile fac ouă cu data ouării pe ele. Prin grădina unde era să ne punem cortul am găsit o mulţime de cioburi de faianţă frumoasă pictată cu albastru de cobalt, marfă austriacă, rămase de la cabanele ce funcţionau aici pentru muncitorii de la exploatările de guano şi forestiere. Pe dealul de vis-a vis de peşteră se află poate cel mai interesant şi mai enigmatic obiectiv al Zonei. Valul de la Ponorici-Cioclovina. El nu inchide nimic şi la prima vedere nu apără nimic. Este o construcţie în vechime formată din paramente de lemn, între care s-a pus o umplutură de piatră spartă. Totul a ars probabil în timpul războaielor daco-romane, sau poate ceva mai târziu, rămânând un val roşiatic, amestecat cu cărbune. Ceea ce este ciudat, este că de acest val se agaţă niste bastioane semiovale cu diametrul de câteva zeci de metri şi nişte bretele paralele de 40-80 de metri, făcute în acelaşi stil. Din surse s-ar părea că foloseau la dispersarea pedestrimii atacatoare. Alte surse susţin că ar trebui să se facă mai întâi ceva săpături şi pe urmă să se lanseze ipoteze. Dealungul anilor am făcut o mulţime de vizite zonei, am lămurit, pentru noi, misterul drumurilor care se intersectează şi nu duc nicăieri, făcute solid, din piatră locală şi fără nici un liant. Misterul ne-a fost lămurit de găsirea unor grămezi de buloane, holtşuruburi sau cum le-o spune, în câteva locuri. Erau rămase de la demontarea căii ferate înguste ce folosise la exploatarea forestieră din zonă. După ce au exploatat pădurea, au terasat terenul şi au plantat copaci, realizând aşa numitul codru grădinărit. Trenuleţul îl mutau în altă parte. Concepţie imperială austriacă. Şi asta pe la 1880-1913. A venit războiul, cu toate necazurile după el, şi nimeni nu s-a mai ocupat de grădinărit codrii. Doar niscai arheologi care şi-au făcut perieghezele pe aici au decis că e vorba de întărituri dacice. Valul propriu-zis porneşte din vârful de deasupra prăpastiei dinspre Cioclovina şi coboară până în poiana mare de deasupra Ponoriciului, poiană în care sunt urmele a două castre imbricate, construite inaintea celor două războaie daco-romane cunoscute, sau unul din ele poate chiar mai târziu. De aici coteşte brusc la 90 de grade şi posibil să ajungă până in Poiana Omului, porţiuni din val sau poate alte valuri fiind şi acum vizibile în mai multe locuri, şi poate şi mai departe, pe coamă, spre Meleia, unde am mai întâlnit aşa ceva, ceea ce ar explica totuşi şi motivul construcţiei.
După ce am trecut din Valea Ponoriciului spre Cioclovina, pe o cărare în serpentină, în dreapta este o casă, cea la care, când am fost prima dată, am crezut că pot să ne cazeze şi pe noi. Era doar Femeia (!!) şi cu plodul ei. Asta la prima vedere. Casa avea o singură cameră, chiar aşa, la ce le-ar fi trebuit mai multe? Stătea să plouă, aşa că băgase înăuntru şi găinile şi un purcel. Toată lumea era multumită. Găinile stăteau pe priciul cât jumătate din cameră, iar copilul, un plod ce încă nu putea să meargă, se juca cu purcelul. Am întrebat-o dacă nu-i e frică să-i lase aşa impreună. – Păi nu, că sunt frati, sunt de o vârstă. Totuşi nu păreau chiar gemeni. Ei, şi acum nu e bine să te gândeşti la cine cu cine şi ce a ieşit. Nu era treaba noastră. A zis că iese din casă să vadă dacă vine bărbatu-său. Băi si auzim un glas de zeiţă dacică răzbunătoare: – Ioaneeeeee-ee-ee. Şi toţi munţii din jur, îi răspund – Oaneeeeee-ee-ee. Şi ea iarăşi – Ioaneeeeee-ee-ee. Şi acelaşi răspuns – Oaneeeeee-ee-ee. Aşteaptă un pic şi se întoarce la noi, cei care o priveam cu veneraţie şi zice – Nu vine azi. Am mulţumit frumos pentru ospitalitate şi ne-am dus de-am pus cortul în faţa culoarului săpat pentru vagonetele cu găinaţ multimilenar de lilieci, după ce am fost asiguraţi că locul tot al lor este şi că nimeni nu are nimic de zis. Am pus cortul şi tocmai făceam focul, când din hrubă se aude un zgomot diavolesc şi în intuneric au început să lucească nişte ochi mari, mari de tot. Şi ne gândeam unde o fi o toaletă, de care ne cuprinsese brusc dorul, când apare Ea, Femeia, şi intră cu un curaj demn de sfântul Gheorghe la Apocalipsă, în cotlonul balaurului. Venise să mulgă vaca.
A trecut şi noaptea aceea, în sunetele acum liniştitoare ale balauroaicei. Dimineaţa, am făcut cunoştinţă cu dânsa, care era ţinută acolo de teama urşilor. Balauroaica a ieşit la păscut, noi am intrat după potcoave de urs de peşteră. Nu am găsit decât nişte costiţe, nici urmă de potcoave sau colţi. Când să plecăm, am întrebat aşa din politeţe pe unde ajungem la cetate la Piatra Roşie. Ştia. – O luati pe acolo şi purmă tunienvale. Poftim – întrebăm noi încă odată. – Păi, tunienvale. Am mulţumit şi ne-am dus la tunienvale. Când am ajuns acolo, adică în şeaua de lângă Ţâfla, ne-am lămurit şi cine era tunienvale. Trebuia să tunăm în vale, să coborîm în vale, şi tot aşa. Cum de nu ne-am dat seama? Şi mai ziceam că suntem din Bucureşti.
După vreo douăzeci de ani am trecut iar pe acolo. Se construiseră o multime de case noi, mai răsărite. Lângă casa în care voiam noi să dormim, vai ce copilărie, stătea falnic un tânăr de vreo douăzeci de ani, rotunjor bine, şi jucându-se cu nişte purceluşi. Avea un aer cunoscut. După un timp ne-am dat seama cine era. Fratele lu’ Porcu’. Precis.