27 august 2010
Dacii şi zăpada
-
Mergeam de la Piatra Roşie spre Grădiştea Muncelului. Mai fusesem odată,
drumul era deci cunoscut. Sus la Prihodişte, loc de odihnă, după cum îi
spune şi numele, ne-am aşezat, la o ţigare, bineînţeles. Priveliştea
spre Sub Cununi, loc unde din păcate nu am ajuns niciodată, cu toate că
mă şi invita un om care avea casă acolo. Şi ce casă avea, că se vedea şi
de jos, şi i se şi propusese să o vândă unui muzeu în aer liber, nu mai
ştiu acum care anume. Îl întrebam dacă iarna stă tot acolo sus.
- Sigur că da. Am tot ce-mi trebuie. Nici vitele nu le dau jos.
- Şi nu e viscol, nu bate tare vântul?
- Nu, e adăpost acolo. Nici apa de la izvor nu îngheaţă. Fân am de cu vară, mălaiul în magazie, brânză este, pensia vine în Orăştioara la fiu-meu, ce să caut jos?
- Da dacă aveţi o nevoie urgentă, ce faceţi?
- Pun calul la sanie şi cobor, zăpada nu e mare în pădure, e adăpost şi pe Valea Oraşului merg şi camioane şi maşini.
-
Frumos în Prihodişte, dar a trebuit să şi coborîm. Înainte de a ajunge
la şcoală, se făcea o potecă în dreapta, pe după o stâncă, pe care
coborîsem spre Grădiştea Muncelului cu vreo opt ani în urmă, pe o
potecă foarte bună. Acum însă, cum treceai de şcoală, se făcea un drum
de maşină, de tip forestier, care nu avea unde să ducă decât tot la
Grădiştea. Drumul venea cred de la Târsa. Am luat drumul auto în jos şi
întradevăr peste doi kilometri din dreapta venea poteca veche, înierbată
bine. Ce să mai găseşti vechile drumuri ale dacilor, pe care le-am
căutat şi răscăutat şi doar de vreo câteva sunt sigur. Creşte iarba,
curge apa, vine o furtună, mai alunecă terenul şi mai caută drumul după
douămii de ani dacă poţi. Terenul cam lunecos, probabil că era drumul
cam nou, aşa că am reuşit să-mi fac şi fundul să cunoască drumul. Şi mă
tot gândeam, că altceva tot nu aveam ce face prin pădure, cum s-or fi
descurcat dacii iarna pe astfel de drumuri.
![]() |
colţari dacici pentru mers pe ghiaţă sau mâţe, cum se mai numesc |
S-a făcut si analiza polenului din cetatea Sarmisegetuzei şi s-a ajuns la concluzia că pe atunci erau conifere pe aici şi nu fagi ca acum. Dar asta nu înseamnă că era mai cald sau mai frig decât acum, este vorba doar de obişnuita pendulare în timp a vegetaţiei. Brazii cresc mai bine la umbra fagilor, iar făgetul se dezvoltă mai bine sub brazi.
-
Deci cum ne descurcăm noi aşa se descurcau şi dacii. La câţiva kilometri
de Grădiştea am dat peste cele două mine de uraniu puse în conservare.
Sterilul amestecat cu minereul cenuşiu de uraniu se scurgea arzând
plantele şi otrăvind totul în jur. Era câte un paznic la fiecare, ce se
gospodărea şi el cum putea. Erau oameni din Grădiştea, îşi aveau acolo
casele şi vitele. Şi nevestele.
Am ajuns în sat şi am reuşit să ne cazăm la Maria, soţul ei mai era încă student pe la Gherla sau pe unde or mai fi acum universităţi la care te trimite statul când te prinde cu mâţa în sac. Am primit vizita de neuitat a doctorului, veterinarul care bântuia munţii intr-o Dacie, cu vaccinurile după el, în căutare de oi, capre, vaci şi tauri. După fiecare turmă vaccinată o lua la vale în zig-zag până ajungea la sediu în Grădiştea, chiuind mai tare ca moroşenii. Cu câteva zile înainte tocmai fusese pe lângă Prihodişte şi reuşise la întoarcere să nu întâlnească decât un singur copac în cale. Dar maşina era obişnuită, vaccinată chiar am putea spune, aşa că s-a descurcat până jos, unde s-a oprit tocmai la atelierul de reparat tractoare şi camioane al Intreprinderii forestiere. Am senzaţia că a ajuns totuşi odată cu Don Doctor. Noaptea pe la ora trei Don Doctor ne arunca cu pietre în geam, să deschidem, că are o sticlă. N-o să vă vină să credeţi dar n-am deschis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu