Jidava – Nămăeşti

17 august 2010

Jidava – Nămăeşti

Castrul Jidava, numit până în secolul XIX Jidova, este într-o stare foarte bună, dacă facem comparaţia cu celelalte castre de la noi din ţară. Este construit din piatră fasonată, unele turnuri au fost reconstituite, spre îmbogăţirea cunoştinţelor celor din Câmpulung şi de aiurea, care se încumetă să ajungă până aici. Oricum, dacă vin cu maşina mică n-o să găsească loc de parcare, pentrucă nu există aşa ceva, iar cu altceva nu au cum să ajungă. Deobicei este închis, dar am intrat printr-o gaură din gard, cred că făcută de migratori, probabil de goţi. Am reusit să întărâtăm un câine care era legat de Porta Decumana si după ce s-au uitat la noi toti vecinii şi au inceput s-o strige pe responsabila castrului, a muzeului, a unui hipocaust scăpat cine ştie cum de vandali, a WC-ului care se afla dincolo de un şant de apărare, probabil precauţie utilă, or fi ştiind ei câmpulungenii ce or şti, a apărut sefa, cu un snop de chei în mână, care de care mai mare, sborşindu-se la noi că de ce am sărit gardul. Am văzut că era inarmată cu un chitanţier, asa că n-am ştiut cum să ne cerem mai repede scuze. Ba că goţii, ba că vizigoţii, ba că avarii, cumanii, gepizii, dar oricum nu noi dăduseram gaura la castru. Noi venisem ca niste urmaşi cât se poate de paşnici ai încrucişării nefericite dintre daci şi romani, să facem cam ce fac toti turistii, să căscăm gura unde trebuie şi unde nu trebuie, să fotografiem tot ce a mai rămas de pe urma romanilor, inclusiv cerberul care a alertat tot târgul Campo-Longo-ului, cerând ajutor de la cohortele de javre, să le folosim WC-ul cel fără apă, latrina de fapt si să plecăm dacă se poate fără să plătim. Dar nu merge chiar asa. Ne-a lăsat să facem poze, dar era cu toţi ochii pe noi. La plecare, totuşi a fost drăguţă că nu inainte, ca la muscelence, ne-a taxat de intrare în castru, în muzeu şi că am făcut poze. De, bine că nu am avut şi aparat de filmat. Florin s-a făcut că plouă şi a zis că numai eu am făcut poze. Drăguţ băiat. Dar i-am făcut-o şi noi şefei ăsteia de castru. Nu vă gândiţi iar la prostii, că noi suntem oameni serioşi. Si mai eram şi cu nevasta lui Florin, aşa că … I-am cerut bilete şi n-am plecat de lângă ea până nu ne-a satisfăcut doleanţa. Ne-am urcat in Matizul rosu al lui Florin, pus bine între doi pomi, bine că nu l-a pus sus şi ne-am tot dus prin Câmpulung, până am reuşit să nimerim drumul spre Nămăieşti. Totul bun, dar nu bănuiam că mânăstirea e cocoţată pe un deal şi cu Matizul neam acolo. Şi nu numai atât. Am fost atacaţi cu strâmbături si cu fuste fluturânde de către nişte pui de daci întunecați bine. Cara-daci probabil. Cereau doar câte doi sesterţi de căpuţ şi de căpuţă. Nici n-am vrut să cobor. Iar ceilalți au făcut şi ei front comun şi am întors masina şi no hai. Cara-dacii au rămas perplecşi, nu li se mai intâmplase aşa ceva. Şi cred că mai stau şi acum aşa, dacă nu s-or fi dus totusi la cara-casă ca să cara-mănânce cevasilea cara-mâncare. Am lăsat binecuvântata mânăstire din secolul XIV, instalată într-o gaură probabil din secolul IV, să aibă grija icoanei ce se întoarce singură la locul unde a fost găsită, bineințeles de doi ciobănei şi să aibă grije şi de pietrele cu scrisoare – adică scrise – pe care tunurile de la 1916 le-au făcut bucăți, bucăți pe care călugării sau călugărițele le-au aruncat repede, că erau stricate. No hai mai departeee!