Dacii, cărbunii şi tirajul

10 iulie 2010

Dacii, cărbunii şi tirajul

Cărbunărie pe Valea Grădiştei

Era plin de cărbunării între satul Grădiştea şi gura Văii Albe. Prin anii ’60-’70 erau cam 30, acum dacă am mai văzut două. Se clădeau lemn cu lemn, lăsându-se în vârf o gaură prin care să iasă fumul, duhul pădurii, iar jos vreo patru găuri, prin care să se asigure tirajul, şi prin care să intre mai usor şi copiii duhului. Inăuntru era făcut un întreg sistem de “fumuri”, ca la sobele de teracotă, totul din crengile de lemn verde, dar fără frunze, rămase de la exploatările forestiere. Apoi se învelea movila cu pământ, se dădea foc si ardea mocnit, până venea vremea desfacerii. Acum se clădesc doar de jur-imprejur lemnele, înăuntru se aruncă grămadă, se face o gaură sus, vreo două jos şi dă-i foc neamule şi ce o fi o fi. Păi dacă nici mangal nu se mai face ca lumea, atunci … Se vinde pe loc, îşi pune fiecare în sac cu lopata şi dă banu’. Ehei, unde mai sunt cărbunii de pe vremea dacilor. Dar pe atunci femeile dace, adică dăcoaicele, mai puneau înăuntru şi câte un soldat roman, ca să fie tirajul mai bun. Şi ce tiraj se făcea … Unde mai sunt tirajele de altădată? Sigur că soldatul era viu, măcar la început. Doar îl puneau la treabă, nu îl aduceau jertfă marilor zei. Jertfele erau rezervate dacilor şi dăcoaicelor, de asta nu s-a găsit nici un os de dac în toată Zona. De aici a pornit şi ideea că există şi o altă lume, iad îi spun unii, unde dracii şi drăcoaicele îşi fac de cap. O biată literă r, adăugată de vitregiile istoriei. Iar iadul, am auzit pe acolo că-i vine numele de la “ – Ia dă-l încolo de roman!”. Aşa trebuie să fie.
Cărbunii care se făceau în vechime erau folosiţi local pentru reducerea minereului de fier din zonă. Cuptoarele de pe aici erau rotunde, am mai întâlnit două pe Valea Albă, de fapt doar roţile, cu diametru de circa 50 de cm, “îngheţate” de minereu cu calcar pisat şi cărbune, netopite încă şi aflate în pozitie secundară, posibil alunecate de pe deal. Mai era şi o “lingură” rotundă, cu diametrul de 16 cm şi înălţimea actuală de 5 cm, plină încă, la care se vedea şi urma cozii, cu care se punea amestecul în cuptor şi căreia i-ar sta mai bine într-un muzeu.
Ce minune ar fi să dau acum de lingura aceea …

 

 

Uite că a apărut. Ce minune minunată!