Obârşia Lotrului

31 iulie 2010

Obârşia Lotrului

La Şurianu este interesant lacul glaciar, aproape colmatat, înghesuit de brazi si cu o bărcuţă aproape bună pe el. Nu stiu la ce-ar putea folosi. La pescuit? In ligheanul ăsta? Am coborit prin frumusetile de Luncile Prigoanei, un peisaj de basm, nu cred că mai este asa, incă nu se făcuseră barajul si lacul Oasa.. La Oasa era o cabană, o cârciumă forestieră de fapt, pe care am lăsat-o in plata ei si am urcat către pasul Tărtărău. Drum foarte lung si din cauza rucsacelor de 20 de kilograme. Când am ajuns in pas nu ne venea să credem. Nici urmă de vreun canton, asa cum ne arăta harta noastră. Am crezut că nu l-am văzut din cauza intunericului. De când am plecat din Oasa nu ne-a ajuns nici o masină din urmă. Am mai coborit un pic si pe marginea unui pârâu am pus pe bâjbâite cortul. Am mâncat hrană rece, mai aveam ceva salam pe care l-am spălat in apă, era putin cam verde pe deasupra, cu ceva biscuiti si am dormit până ne-a trezit claxonul unui camion care mergea spre Oasa. Voia să vadă dacă suntem in regulă. Eu stiu? I-am zis că da, s-a mirat că n-au dat incă ursii peste noi, si ne-a urat noapte bună. Nici n-am mai putut dormi ca lumea, tot timpul ni se părea că avem vizitatori. Dimineata ne-am târit in jos si n-am mers o oră, că am si dat de cabana de la Obârsia Lotrului. Cabană mare, inghesuială la fel. Mai erau si niste geologi pe acolo, care se cazaseră tot in cabană, treabă care ne-a deranjat până când ne-am dumirit că erau cu ei si niste fete. Fete, fete, decând nu mai văzusem! Cred că de trei-patru săptămâni, de când urcasem din Armenis pe munte, pe Tarcu. Vai ce repede ne-am spălat si ne-am bărbierit! Si mai ales era acolo o fată care imi dădea palpitatii. Si nu era bine pentru vârsta aia pe care o aveam, asa că … iar când am văzut că nu-i eram deloc indiferent, of ce prosti sunt pustii. Si acum mă mai gândesc la Rodica, geoloaga de la Obârsie … Il cunoasteti pe Erosică? Erosică, dacul acela mititel care zboară din munte in munte cu un arc mare după el si când dă de doi tineri care n-au ce face, pac, pac ii insiră pe o săgeată, nu-l stiti? Ei bine, nu cu săgeata m-a nimerit ci cu leuca, cu ciomagul. Si nici ea nu arăta altfel, după un astfel de tratament. Nu a vrut insă să-mi lase nici o adresă sau telefon din Bucuresti. Asa că totul s-a sfârsit doar cu un sărut lung, lung pe scările spre etaj ale cabanei. Tontule, Ionescu’ Tontu!
Ce cabană dom’le, nu aveau mâncare, totul era pentru geologi si forestieri. L-am intrebat pe cabanier cât ne costă cazarea. A zis că ne intelegem noi, că dă si o tuică dacă il ajutăm. L-am ajutat. Voia să-i rescriem o lozincă ce se scorojise de tot si care era atârnată la etaj. I-am propus in loc de lozincă să scriem numele cabanei, că nici nu stiai unde ai ajuns. Era el de acord, dar ii era teamă să nu vină careva in control si să-intrebe unde e lozinca. După multă chibzuială s-a gândit că nimeni n-o să-si aducă aminte de ea, asa că ne-am apucat. Calcule, calcule, că doar nu toate literele aveau aceeasi lătime. Regula de trei simple, o linie, vopsea duco, o pensulă si gata. S-a uscat repede si toată cabana era in admiratie. Si Rodica, evident. Si dintr-o dată cazarea nu ne-a mai costat nimic, tuică tare aveam ba si ceva mâncare, fasole si ceapă uscată. Am dormit intr-o incăpere tixită de doisprezece insi, cu păturile pe cap si ascultând toti la tranzistoare cu baterie Vocea Americii, care se auzea binisor. La un moment dat ne-am prins că toti ascultam acelasi post si unul mai curajos ne-a spus că ar fi mai bine să iesim de sub pături că se aude mai bine asa. In hazul general asa am făcut. Dimineata ne-au anuntat că vinde un cioban miel, că i l-a omorit ursul. Noi destepti am zis că vrem si noi un kilogram. Doar că nu vindeau decât cel putin o pulpă. Am luat. N-am mai fi luat. Mielul era berbec iar de murit cred că murise de moarte bună pentru el, adică de bătrânete. Cum să-l gătim? Habar n-aveam. Am găsit o bucătăreasă, care ne-a spus că ea nu se bagă, că pute mielo-berbecul nostru. Dar ne-a dat voie să lucrăm la bucătăria lor si ne-a imprumutat si o oală. Am cules lemne de prin prejur, am aprins focul, am pus apă in oală, am inghesuit si pulpa acolo si am asteptat. După vreo trei ore am incercat produsul. Doar că nici un cutit nu intra in el. Bucătăreasa se uita la noi dacă ne facem sau chiar suntem proşti. Că ce-am băgat tot pulpoiul, asa in apă? Nu puteam să-l tăiem bucăti inainte? Nu puteam că n-am stiut. L-am scos din apă, si am inceput să tăiem ceva aschii din el, ca să le frigem totusi. Am avut de lucru până seara, frigând, fierbând si mâncând in acelasi timp. Afară ploua bine, asa că nu duceam dorul drumului. A fost o zi interesantă. Seara au mai apărut niste turisti, in chiloti si cu rucsacele după ei. Puseseră cortul mai in pădure si primiseră vizita unui urs care pur si simplu i-a scos din cort ca pe niste banane. Ce banane, asta spun acum, că pe atunci nu se fabricau. Timpul s-a făcut frumos, noi am mai fi stat pe acolo, era si plăcut si convenabil. Am fost până in Poiana Muierii, nu stiu ce am putut căuta pe acolo, dar Parângul se vedea superb. Cu berbecul ne-au mai ajutat si câinii cabanei, că in nădejdea noastră nu se mai termina niciodată. Rodica mi-a spus că se mărită in toamnă, cu seful ei, geolog si el, care trebuie să pice dintr-o zi in alta, de-asta nu vrea să-mi dea adresa. Asta este, adică asta fu. Ne-am mutat si noi rucsacii in spinare si am luat-o la vale pe Lotru, asa credeam noi, spre Voineasa. Doar că drumul nu mergea pe malul apei, la vale ci urca bine de tot, ca apoi să coboare iar. Ne-a ajuns din urmă un tractor, care ne-a luat pentru o bucată de drum, până la o mină de mică. Nici nu stiam că există asa ceva. De acolo am luat un camion, adică ne-a luat el pe noi in benă, si pe drumul până la Voineasa a fost vai de fundul nostru, la propriu, nu la figurat. Mergea in viteză peste gropi, că te-ai fi crezut in Bucurestiul anilor 2000. Ne ridica in sus 50 de centimetri, după care cădeam in bena de metal si iar si iar. Nici nu aveai de ce să te tii. I-am bătut in cabină soferului, s-a uitat hlizindu-se la noi si ne-am dat seama că avea o mână ocupată cu o sticlă pe jumătate goală, sau pe jumătate plină, nu mai tin minte exact cum era. Voineasa nu avea pretentii de statiune, ci era un sat plin de praf de la camioane, un fel de haltă pentru camionagii. Ne-am băgat si noi intr-o cârciumă, să vedem ce găsim. Masto zice că e ziua lui de nastere, asa că am luat si ceva de băut. Ce am luat? Păi niste vin spumant, din acela care tine o săptămână, dar e fabricat de sase luni. Dopul de la sticlă cred că a ajuns până la Obârsie inapoi. Iar de mâncare nu aveau decât niste costită. Era grozavă. Râncedă si puturoasă. Se asorta cu urmele de berbec pe care le mai aveam printre măsele si prin mate. Ne-am tras pe o bancă intr-un fel de parc sau maidan si am luat un dejun bine-meritat. Sărbătoare nu glumă. Râgâielile noastre au tinut loc de toasturi. Imi pare rău de ce spun, dar asa a fost. Din Voineasa Am mers la Brezoi cu trenul, ne săturasem de camioane. Trenul era un tren mixt, avea si vagoane de călători adică. In rest marfa nene, marfa. Minereuri si lemne. Nici măcar in sapte ore n-am făcut cei 50 de kilometri până in Brezoi, la Valea Oltului. In fiecare haltă opream, urcau busteni, incetisor să nu-i spargă, mai făceau ceva manevre si porneau. Ne gândeam cu jind la secolele trecute când pe aici doar lotrii erau la ei acasă. Măcar nu era plictiseala din tren. La Brezoi am căutat castrul roman, care trebuia să fie pe lângă gară, dar n-am văzut nimic. Cred că l-au ras. Asa că la Bucuresti, la Bucuresti cu noi, că trebuie să ne oblojim bătăturile si să ne spălăm boarfele. Si pe noi.