Sinaia – Stânca Sfânta Ana si tăbliţele de la Sinaia

29 iulie 2010

Sinaia – Stânca Sfânta Ana si tăbliţele de la Sinaia

Sinaia, cu al său Castel Peleş prin dezvoltarea pe care a luat-o în ultima sută de ani a umbrit până la distrugere siturile deosebite din împrejurimi. Poiana Stâna Regală, Stâncile Franz Ioseph erau aum câtiva ani închise cu o barieră pe care scria Intrarea interzisă, proprietate privată. Se construia o vilă cât un bloc, din surse (vai, ce-mi place expresia, o s-o intrebuintez in fiecare zi!) am aflat că privatul este BCR. De când BCR are o Stână Regală de muls? La fel poiana de la Piscul Câinelui e inchisă, cu aceeasi inscripţie. Cine mai ştie că de Mânăstirea Sinaia ţineau si două schituri Schitul Sfântul Nicolae, aflat la un kilometru de Mânastirea Sinaia si Schitul Sfânta Ana, aflat la cinci kilometri? De primul schit nu se mai ştie nimic, nici cam pe unde ar fi putut să fie. Schitul Sfânta Ana, adică locul unde a fost, mai este cunoscut datorită drumului de masină, construit pe la 1913, spre Poiana Stâna Regală. Actualul schit, care n-are nimic de-aface cu cel vechi, a fost ridicat la Cota 1400.
Pe drumul de masină ce se ramifică din cel spre Cotă si merge spre poiana Stânii Regale, se face la stânga varianta către Stânca Sfânta Ana. La nici un kilometru, se inaltă Stânca, dintr-un calcar destul de friabil. Mai cade câte o piatră, spre norocul turistilor. Se vede si ce a mai rămas din pesteră, mai mult o nisă si vechea copaie de piatră in care se strângea apa de băut. Cum dăm coltul, pe după stâncă, ajungem la o asa numită gură de rai. Privelistea, vegetatia, stâncile, o cascadă micută, te schimbă imediat, nu mai există nimic rău pe lumea asta, numai fericire. Iar de sus, de pe stânci, un alpinist atârnat de o frânghie iti transmite “- Du-te in p … mătii mai incolo, nu vezi că cad pietre?” Si te dai mai incolo, ce să faci, doar n-o să-l alergi pe stânci. Zona fusese amenajată in 1913, asa cum reiese si dintr-o placă infiptă in stâncă. Peste o surplombă de lemn a drumului fusese costruit si un chiosc, până la care se putea ajunge cu trăsura din Sinaia. Nu trăiau rău, zău asa.
Dacă, dacă mereu dacă. Dacă m-as gândi putin cred că pe aici pe undeva au putut fi găsite tăblitele originale de la Sinaia. In dărâmăturile vechilor chilii din stâncă? Poate. Plăcutele de la Sinaia, refuzate de majoritatea istoricilor, fără vreo bază anume, poate doar aceea că sunt niste copii moderne, din aliaj tipografic de la sfârsitul secolului XIX, ne-ar putea da multe informatii dacă ar fi luate in serios, măcar ca o ipoteză. Cine a fost dobitocul care a topit originalele, probabil din aur, asta este o altă poveste. Ipoteze. In poiana Văcăriei, unde cresteau vacile popilor de la mânăstirea din Sinaia si unde s-a ridicat Pelesul, mi se pare putin probabil să se fi găsit, zona era o mlastină, au trebuit făcute mari lucrări de amenajare pentru captarea pâraielor si drenarea poienii. De fapt ar fi fost mult mai simplu să ridice Castelul in locul unde este Mânăstirea Ciolanu, variantă care a fost luată in calcul, dar locul era prea departe de Bucuresti. Ce frumos ar fi sunat Castelul Ciolanu, resedinta de vară a familiei regale Dudă. Da. Mai bine nu.

aci fuse Schitul Sfânta Ana

aci se adăpară Fane si Grasu

iară drumurile fură ale altora

aci fuse accesul interzis

aci fură opt interdictii

si asa fu chioscul vechi de la Sfânta Ana