Mânăstirea Frăsinei şi cetatea dacică. Oare?

23 iulie 2010

Mânăstirea Frăsinei şi cetatea dacică. Oare?

După revoluţie şi după ce ne-am lămurit puţin ce am vrut şi cine şi ce a obtinut, ne-am dat seama că noi nu mai puteam lucra ca înainte la stat. Fostul meu director de la un centru de calcul de minister, dealtfel un director mai neortodox, a luat iniţiativa înfiinţării unei cum să-i zicem, întreprindere e prea mult, cooperativă nu a fost deloc, societate de informatică i-am zis, care până la urmă a ajuns un fel de editură-tipografie. Şi tipăream te miri ce. Cărticele şi cărţi de propagandă religioasă catolică sau ortdoxă, ne era egal, jurnale de călătorie, romane, reviste legionare, manuale tehnice, reviste tehnice şi tot ce mai pica. Tipografiile abia îşi făceau şi ele loc, intrau în ţară tot felul de ofseturi la mâna a treia, a patra, era mai simplu să ni le dea nouă decât să le caseze în ţările lor. Te trezeai că începeai să tipăreşti ceva pe un utilaj şi se strica şi trebuia să te muti în altă parte. Stăteam şi noi la coadă, până se terminau de tipărit urgenţele – etichete de tot felul, pentru băuturi răcoritoare sau încălzitoare, mărci mai mult sau mai puţin celebre. Azi le-as zice nişte falsuri ordinare.
O cunoştinţă a venit cu rugămintea să edităm şi să tipărim o carte scrisă de un părinte de la o mânăstire de pe Valea Oltului, nu auzisem niciodată de ea, Frăsinei. Ne-a arătat manuscrisul, l-am citit, dar trebuie să recunosc că nu am înţeles prea multe din el. Oricum, cunoştinţa noastră, care era catolic de altfel, a insistat foarte mult să tipărim cartea, autorul fiind un om deosebit. Ne-a şi invitat să-l cunoaştem, să stăm de vorbă cu dânsul la mânăstire şi să vedem şi noi locurile. Ei, iată-ne îmbarcaţi într-o masşinuţă, don director, soţia lui, cunoştinţa noastră şi cu mine. De la Râmnicu Vâlcea cred că am făcut vreo 25 km, luând-o pe valea Oltului puţin în sus şi apoi pe valea Muiereştii. Am ajuns la mânăstirea Frăsinei de jos, de fapt o biserică şi un fel de hotel pentru femei. Ele numai până aici puteau merge. Mai rău decât la Athos. Piei ispită din calea preacuraţilor! Doamna nevastă a directorului, dealtfel o femeie foarte simpatică şi cu mult bun simţ, tot credea că e o glumă. Dar afişat cu litere mari, să le vadă toţi, era Regulamentul! Regulamentul lui Calinic, cel care fusese şi pe la Cernica, lângă Bucureşti, si care probabil ştia el ce ştia. Că şi acum le-ar trebui doi Calinici. Unul pentru mânăstire şi unul pentru institutul de alături.

„Acest Sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă de partea femeiasca putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub niciun chip, parte femeiascã.
Iar cele ce vor îndrăzni a trece sã fie sub blestem şi toate nenorocirile sã vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărîre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867“

Şi acesta de fapt era doar un extras din Regulament, acesta fiind mult mai lung şi organizat pe vreo douăzeci de puncte. Asa că, să-i zicem Rodica, că este un nume frumos, care mi-a plăcut întotdeauna, a rămas să doarmă la pseudohotel, urmând ca noi să mergem la mânăstire. Dar până să urcăm am intrat şi noi puţin în biserică. Era plină de femei, toate pe jos şi de acolo din faţă se auzeau nişte ţipete de copil mic. Da, asa era, un copil mic de câteva luni, evident bolnav şi un popă care se străduia să ţipe cât putea de tare să iasă diavolul din el. Dar diavolul nu voia să iasă, sigur un doctor ar fi reuşit cu mult mai bine şi mai repede să rezolve diferendul cu dracu. În faţa acestei nemaipomenite imbecilizări a acestor muieri de către popi la fel, am ieşit bodogănind din biserică, trecând peste toantele de pe jos. Bine le-a făcut Calinic! La xerox cu el!
Ne-am odihnit un pic să ne revenim după tentativa de a scoate dracii dintr-un copil de două-trei luni, ne-am luat rămas bun de la Rodica şi ne-am dus la mânăstirea de sus. Încă de la poartă, un popă cu un singur ochi ne-a verificat, aşa din acel ochi, nu altfel, dacă nu cumva printre noi, ar fi, ştiţi dumneavoastră … Nu, nu era, spre dezamăgirea lui vădită. Mi-a spus să las ţigările la poartă, probabil erau de sex feminin, şi am lăsat două acolo, evident că nu le-am mai căutat la plecare. Cine ştie cum mai arătau. Şi am ajuns la părintele autor. După ce văzusem până acum eram pregătit pentru orice, dar nu pentru asta. Era un om de nici 30 de ani, subţirel, cu o barbă subţire şi ea, care se comporta normal, şi era încântat că am reusit să venim. Ne-a dus să-i vedem chilia în care trăia şi scria. Nu am putut intra toţi, că nu aveam loc. Am intrat câte unul şi din uşă ne-a arătat scaunul, o măsuţă, nişte cărti, o icoană. Patul era sus, în treimea de sus a camerei şi la un capăt era o maşină de scris. Nu-ţi venea să crezi. Dacă ar exista un sfânt al celor ce scriu, Ghelasie ar trebui să-l cheme. Părintele Ghelasie Gheorghe Popescu. Autor al multor cărţi despre medicina isihastă. Pe noi ne-a impresionat sinceritatea, uşurinţa cu care vorbea cu noi de parcă ne cunoşteam de când lumea. Fusese mult timp ostracizat din mediul eclesiastic, care nu-i aprecia de loc preocupările. Pe când ne conducea să ne arate unde o să dormim, în biblioteca lor, cu cărţi vechi şi noi, toate evident doar de religie, mulţi vizitatori se aplecau şi îi sărutau poalele vestmântului. În fine. Nu comentez episodul. În curtea mânăstirii erau o serie întreagă de acareturi, pentru păsări şi vite. Vitele totuşi, după ce erau mulse, le trimiteau peste noapte în jos, înafara mânăstirii. Paza bună ţine gândurile departe!
Mânăstirea este construită pe coastele unui deal. Ei, şi de ce vă tot spun de părintele Ghelasie? După ce ne-a arătat nişte stupi de albine construiţi in formă de piramidă, care se zice că dădeau o miere extra, ne spune că pe vârful dealului se mai văd urmele unei cetăţi dacice. Nu aveam voie să mergem de capul nostru prin curtea mânăstirii, aşa că l-am crezut pe cuvânt. A murit la doar 33 de ani, in 2003. Am aflat de la televizor, mult după aceea. Acum i se recunosc meritele, nu mai prezintă pericol pentru nimeni. Nici pentru cei care vor să scoată pe dracu din copii de câteva luni şi pe care nu a reusit să-i dezveţe de astfel de porniri.