19 iulie 2010
Moroşenii la Grădiştea de Munte
-
Tăierile masive de pădure din zona Grădiştei de Munte au adus aici o
groază de moroşeni, oameni învăţaţi cu pădurea, care tăiau repede şi
bine. Tăiau pădurea aşa cum alţii cosesc o fâneaţă. Erau plătiţi în
acord, pe echipe şi la cantitatea tăiată. Aşa că n-aveau timp de
pierdut. Erau cazaţi în pădure, în rulote dezafectate şi mai rar în
cabane de lemn, cu o singură cameră, cu priciuri sau paturi de fier
casate de armată. Duminica erau aduşi în cea mai apropiată localitate,
de unde îşi cumpărau de mâncare – borcanele de fasole cu costiţă erau la
mare preţ – ceva verdeţuri,ceapă oricum, slană, pâine şi mai ales
ţuică. Luau şi cu ei ţuica – doi ochi vineţi – cea cu două prune pe
etichetă, dar mai ales băgau în ei cât să facă plinul. Câte unul mai
avea o ceteră, cântau de trebuia să-ţi astupi urechile şi dau cu sticle,
goale evident, după turişti. Eram sfătuiţi să stăm prin casele în care
ne cazam sau să mergem pe munţi si să ne întoarcem seara, când, obosiţi
şi adormiţi erau căraţi înapoi la dormitoarele lor cu camioanele sau în
scafa buldozerului. Şi nu uitau pe niciunul în urmă. Se căutau unii pe
alţii, prin tufişuri, pe după case, de pe malul Grădiştei. Moroşanu-i
moroşan!
Eram la Grădiştea, reuşisem să dorm în casa de oaspeţi a şefilor forestierilor, după brutărie şi magazin puţin mai sus în stânga, un bloculeţ cu etaj şi eram sechestrat acolo, nu mă lăsa să plec “administratoarea” că erau moroşenii în sat şi asa era mai bine. Parcă dăduseră turcii. Nu mai era picior de muiere pe şosea, doar la magazin şi la pâine erau ţinuţi din scurt de şefii lor care făceau aprovizionarea. Vreo opt maramu stăteau în bena unui excavator sau ce-o fi fost, ca într-un scrânciob, de-i făcea huţa-huţa în sus şi în jos, veseli să nu mai vorbim şi cântând cât puteau de tare. Şi puteau. Asta era duminica la Grădiştea. De atunci ne-am aranjat cu drumurile să fim duminica prin alte părţi mai interesante.
Se băteau ca chiorii pentru cine ştie ce vorbe aruncate despre fete care poate uitaseră de mult de ei, se umpleau de sânge, şi asa decorati mergeau mulţumiţi înapoi. A doua zi se spălau într-un pârâu, îşi spălau şi boarfele cele mult mirositoare, le puneau la uscat ca pe nişte stindarde la sosirea din luptă şi mergeau la treabă. Tăiau cu drujba copacii, îi curăţau, îi ridicau în camioane cu cablurile metalice trase de motor şi-i duceau la Orăştie. Cu ce-am fi mers noi în toată Zona dacă nu erau ei? Ne agăţam acolo în spate de cine ştie ce fierotenii, atenţi să nu vină peste noi buştenii, cu rucsacurile atârnate de cabină. Şi căutam să nu ne întoarcem maţele pe dos la hopurile drumului. Dădeam banu’ la sosire şi toată lumea multumită. Loc era pentru toată lumea care făcea semn pe drum. E drept că te trezeai cu Maria în braţe, că nu mai avea alt loc, dar de, ce să faci, înduram cu stoicism şi treaba asta şi hopurile parcă nu ne mai deranjau atât. Ne cunoşteam şi noi mai bine aşa.
Moroşenii plecau acasă doar de două ori pe an. De Paşte şi de Crăciun. Paştele dura de la Florii până la Înălţare iar Crăciunul începea de pe opt septembrie şi se termina după şapte ianuarie. Aveau timp să semene, să culeagă, să se insoare şi să facă copii. Şi pe urmă înapoi la pădure. Minunat!
Comentariu by Calin — 23 iulie 2010 @ 11:15 |Modifică