Râmeţi – Piatra Cetii. Daci peste tot. Oare?

24 iulie 2010

Râmeţi – Piatra Cetii. Daci peste tot. Oare?

Mânăstirea Râmeti, 1980. Construită pe la 1300, ridicată cu doi metri mai sus, exact după ce am trecut noi pe acolo. Începuse moda cu mutatul bisericilor. Era pusă deja pe nişte şine iar pe dedesubt trecea un izvor, cu legendele lui uitate. Numele, după Iorga ar veni de la eremiţi, adică sihaştri, totuşi mai curând cred că vine de la râmători, de la porcii mistreţi ce nu lipsesc din zonă. Mânăstire de maici la grămadă, care nu au avere personală. Munceau pe rupte, unele la ţesut covoare, cu privirea fixă, cu un zâmbet ştampilat pe faţă, altele, în nişte anterie de parcă le-ar fi târit prin cocină, pregăteau nişte resturi care am aflat că erau zacuscă. Îţi făceau impresia unor sclave medievale, din care se mai scotea tot ce se poate. Pentru vizitatori aveau şi două săli de dormit, una pentru bărbati, alta pentru femei, plătea cât vrea fiecare, dar nu am avut curaj să le folosim. Am mers repede, repede trei kilometri mai sus, la Cabana Râmeţi. Aici nu primeau turişti, camerele erau ocupate de nişte rude ale cabanierilor. Te intrebi pentru ce mai fuseseră construite cabanele. Am pus cortul înafara curţii cabanei, lângă o porumbişte. Repede s-a şi înfiinţat un nenea să-i zicem, să-şi ia tainul. Spunea că pe cei doi metri pătraţi pe care îi acoperea cortul n-o să mai crească iarba tot anul. I-am plătit iarba, ce să facem. O fi fost terenul lui oare? Nu prea cred. Parcă ar fi fost vorba de marihuana, nu de nişte buruieni peste care trecea tot poporu’ muncitoru’ şi cu calu’ lui. Dealul din faţa noastră puteai să juri că este abruptul Pietrei Craiului văzut de la Plaiul Foii, şi nu un biet deal de vreo 700 de metri. Iar dealul din spate era plin de terase, pe care, până la venirea comuniştilor se cultiva secară, ba chiar şi un anume soi de grâu. Acum era doar pajiste. Dădeau din cap si spuneau că nu mai creşte nimic, că timpul este mai rece. Cred că mai curând s-a schimbat mentalitatea. Se dă pâine, s-a băgat mălai şi tot asa. Nu ştia nimeni cine făcuse terasele, îşi dădeau cu părerea că probabil austriecii. Memoria colectivă nu funcţionează mai departe în timp de 100 – 150 de ani. Poate ei, poate erau mai vechi. Cine s-a gândit să sape la … Râmeţi?
Atmosfera era însă destul de interesantă. A venit şi un grup de vreo şase cehoslovace, în doua corturi şi în şase sorturi scurte. Nu am nimic cu cehoslovacele, vai de mine, dar aveau nişte picioare care nu-ţi puteau îndruma ideile decât spre metafizica unei fripturi bune. Nu prea ştiu ce credeau ele despre noi, dar nouă ne cam curgeau balele de poftă – de mâncare. Când s-a mai întunecat am mai strâns rândurile, ştiau şi ele româneşte cât ştiam şi noi cehoslovăceşte. Şi aveau fetele astea o hartă, dar ce hartă. Cred că erau pe ea şi potecile, ba până şi drumurile care erau în construcţie, cum aveam să vedem a treia zi. Era tipărită la Berlin. Hărţile noastre, mai mult nişte scheme, parcă special făcute ca să se încurce spionii capitalişti pe munte căutând o stână unde să înfulece balmoş.
A doua zi însă în loc să plecăm în drumul nostru cel ghicit, ne-am mai învârtit pe acolo, ne-a rugat o prea frumoasă crăiţă să o conducem la mânăstire, şi noi chiar am condus-o. Când aproape să ajungem, Ilie îşi dă seama că a uitat spirtiera aprinsă în veranda cortului, de la făcutul cafelei probabil. Gata, eram convinşi că o să ajungem la Bucureşti în fundul gol şi cu stomacul lipit. Noroc că actele şi ceva bani erau la noi şi aveam bilet de tren în circuit, dar trebuia să mai trecem prin Cluj, Rodna, Ilva Mică, Vatra Dornei, Suceava, Iaşi, Galaţi, Sulina, şi înapoi Galaţi, apoi doar până la Mangalia, de fapt la Vama Veche şi cât mai era până la Bucureşti, un piculeţ. Aşa că am luat-o încetişor, încetişor către cort, sau ce o mai fi rămas din el, că nu mai aveam dece să ne grăbim. Surpriză totală. Cortul era întreg dar uşa desfăcută. Lipsea sacoşa cu mâncarea cumpărată din Alba-Iulia şi, oroare, catastrofă, lipsea cutiuţa mea cu nescafe Amigo, din care nu dădeam la nimeni, la nimeni, nici lui Ilie, nici lui fiică-sa. N-am mai recuperat nimic, am bârfit sărăcia oamenilor care i-a impins la aşa ceva. Puteau să ne ia rucsacele, dar traiste aveau şi ei, mâncare nu aveau, iar nesul cred că l-au luat pentru cutiuţa roşie. Şi la madam Maria în casă, la Grădiştea de Munte, în vitrină tronau cutii goale de nes şi o sticlă goală de pepsi.
A treia zi sătui de aventuri galante montane am zis să ajungem la Integralde, şi apoi eventual, dacă nimerim, la Piatra Craivii. Am luat-o în sus pe râu dar am ajuns la Cheile Râmeţilor, unde fiind apa mare, ni s-a infundat. Am ocolit în stânga, în sus, am ajuns pe un platou, la un drum care am aflat de la un om că mergea la Tecşeşti. Ne-a spus că de la un văleag să o luăm la stânga, în sus şi ne duce drumul. Nu era vorba de vad, de trecere prin apă, cum am crezut la început ci de o adăpătoare pentru vite făcută dintr-un trunchi scobit. De acolo se făceau spre stânga nişte scări de piatră, cu trepte, întradevăr trepte, şi se mergea mai departe pe o potecă ce apucase zile mult mai bune. Nu indicatoare, nu oameni, nu nimic. Am ajuns pe un platou cu doline, pe care evident le ocoleam iar în dreapta erau nişte grămezi de pietre de parcă ar fi fost un zid. Se pare că eram pe Piatra Cetii, dar se înserase şi trebuia să coborim spre un sat, spre o apă. Am nimerit drumul, era larg, şi am ajuns într-o vale cu un fel de mlaştină, care se pare că era izvorul locului. Am pus cortul şi am dormit … o oră. Au inceput să bată în cratiţi oamenii de la casele pe care nu le vedeam, în tălăngi, în clopote şi să strige “Ursul, băăăăă!”. Era clar. Şi să nu mai vorbim de ce ziceau câinii. Nu, nu s-a mai putut dormi. Dimineaţa am strâns cortul şi am luat-o la vale. Când nu şti încotro e drumul, ia-o la vale. Şi am luat-o la vale şi tot întrebam ce sat este, ne spuneau că Tecşeşti, şi mai mergeam o oră şi iar mai întrebam şi eram în Tecşeşti. Şi în vreo trei, patru ore am ieşit din sat. Drumul era foarte bun, dar nu trecea nimeni pe el. În sfârşit am dat de o staţie de autobuz, a şi venit în vreo oră şi nu ne-am oprit decât in Alba-Iulia. Am discutat cu mai mulţi specialişti locali în ale munto-dealurilor Trascăului şi ne-au explicat că am fost pe Piatra Cetii şi că este şi acolo o cetate veche, dacică. Măcar să fi ştiut şi noi atunci când eram acolo. Ei, data viitoare.

pe unde om fi mers?