Argedava

9 august 2010

Argedava

Pe malul înalt al Argeşului, în satul Popeşti, aparţinând de comuna Mihăileşti, ne aştepta de mult presupusa Argedava. Asezată pe un promotoriu înalt, tăiat de trei şanţuri adânci, avea o privelişte “strategică” asupra drumului Argeşului şi era practic inexpugnabilă. Am luat-o pe drumul Alexandriei, ceeace n-a fost chiar asa de uşor. Una e când mergi cu tramvaiul, cu autobuzul sau cu metroul şi alta când mergi cu Matizul. Opreşti degeaba, nimeni nu se uită la tine. Iar Florin, şofer trimestrial, se descurca în Bucureşti de parcă până acum ar fi trăit în Ciumpăii din Deal. Ei, am găsit şi Argeşul, l-am traversat, ce noroc pe noi că era un pod tocmai acolo, am luat-o la stânga, şi printr-un sat cam lung după gustul nostru, Popeşti, tot întrebând Florin de Argedava mândru ca un gâscan şi eu făcându-mă mai mic in Matiz să nu mi se vadă gura până la urechi, ne-a arătat un băştinas, probabil get, get-beget s-o cotim către biserică. Cum de nu ne-a trecut şi nouă prin cap, doar în anul minus unasutăcincizeci geţii trebuiau să fie dija creştinaţi. Nu?
Pentru localnici mai interesant era că s-au descoperit chiar de către un om mare, unul Vasile Pârvan, nişte schelete de uriaşi, unii fără cap. În această privinţă pot să depun şi eu o mărturie, deoarece am văzut capetele puse în cerc în Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău. Le puteţi vedea, sunt bronzificate si se ţin încă destul de bine. Doar unul are în partea dreaptă sus o găurică, cred că acolo unde am ciocănit eu cu degetul să simt grosimea ţestei.
N-am putut şi pace să intrăm in Cetate călare pe Matiz. Ar fi fost o încununare a aventurilor arheologice ionesciene. A trebuit să oprim în faţa primului şant de apărare. Podul nu era nici lăsat nici ridicat. Nu mai era de loc. Şi asta de două mii de ani. Cred că l-au ciordit si au vrut să-l vândă, zicând că e din cupru. Nu era din cupru, era din aur, asa că s-au păcălit, nu li l-a cumpărat nimeni. Aurul nu folosea la nimic pe atunci. Acum …
Am trecut şi de al doilea şanţ şi ce să vezi, ce să vezi. Florin, destul de virgin în ale arheologiei se impiedică cu mâna de un mâner. Şi, fiind mâner, trage de el. Una că era doar mânerul, al doilea că era de ceramică, de la vreo amforă şi aia goală şi al treilea că nu era ca toate mânerele ci era fermecat cred eu. Era un mâner dublu, din două mânere lipite. La ce-o fi folosit? Cred că amfora aparţinuse unor gemeni siamezi. Da, da, asta e. Ce bine e să (te) gândesti puţin.
Şi sătui de cercetările noastre am încălecat pe un Matiz şi conduşi de niste păsărele croncănitoare ne-am tot dus către Bucureşti.