Râşnov – Trei Cumidave? Oare?

25 iulie 2010

Râşnov – Trei Cumidave? Oare?

Râşnov. 12 km de Braşov, 9 km de Poiana Braşov, asta acum, cu maşina. Am fost de multe ori la Râşnov. Poate pentrucă este destul de aproape de Bucureşti, poate pentrucă mi-au plăcut locurile în care legendele ieşeau din fiecare piatră, din fiecare copac. Tatăl meu mai mergea vara cu serviciul în control financiar la o întreprindere de pe acolo, nu mai ştiu care, una care făcea scule, parcă. Era prin 1950. Pe mine mă lăsa la o săsoaică tinerică, asa la vreo 60 de ani, care avea o pensiune, la care şi dormeam. Încă mai existau pensiuni particulare. Acolo am mâncat pentru prima dată ciorbă de tarhon, de era să-mi arăt toate intestinele pe masă, acolo am văzut că se punea smântână în toate alea, vroiai, nu vroiai, frau Weber îţi dădea, nu exista nu-mi place. Aşa e bună mâncarea, spunea. Şi am ajuns să pun şi eu şi acum şi să-mi placă. Iar după chifteluţe cu tarhon sunt în stare să alerg zece kilometri într-un picior. În Râşnov am văzut la o frizerie, reclama cu “Tăiem barba şi capu” şi mă uitam curios înăuntru pe geam, doar, doar … În Râşnov am văzut secretarul primăriei, sau ce o fi fost el, cu toba atârnată de gât, stând la mijlocul străzii, bătând până se aduna lumea şi citind pe urmă anunţurile primăriei, impozite, nunţi, vânzări, slujbe făcute la catedrală, şedinţe. Oricum nu mă interesa, dar spectacolul era magnific, mai ca la urs. Mă ţineam de el şi la următoarea stradă, împreună şi cu alţi copii, saşi sau români şi asistam iarăşi. Până ne făcea semn cu beţele să plecăm. Mergeam înapoi la frau Weber, care ne bodogănea, până promiteam că nu mai ieşim din curte. Mergeam cu ea, organizat, nemteşte, în excursii mai scurte sau mai lungi. Ne alinia, cei mai mici în faţă, cei mai mari, adică mai înalţi în spate. În faţă de tot mergea un băiat râşnovean, sas, care îi ştia hachiţele, pardon, obiceiurile. Când ne puneam pe mers, nu ne mai opream o oră. Mers cu pas egal, ochii înainte, nu în spate. După zece minute, scularea, alinierea, inventarul şi iarăşi la drum. Fiecare cu taşca lui, atârnată de gât, dacă nu aveam rucsace. Echipament de ploaie, apă, sendviciurile făcute de frau Weber, sendviciuri ce intrau în costul pensiunii. Mergeam la Cetate, la Cristian, pe drumul pe sub dealuri, cu castani plantaţi pe margine, promenada, cum îi spuneau, şi la Poiana Braşov, pe o cărare destul de lată, se mergea şi cu caii. La jumătatea drumului, într-o poiană mare făceam popasul. La întoarcere, de acolo o luam printr-un şir de poiene până la Cristian. La Poiana ne uitam şi noi la munţi şi ne spunea că atunci când vom creşte, vom urca, pe jos, că altfel nu se putea, la Cristianu şi Postăvaru. Pentru ea era o plăcere să ne ducă în excursii şi ne-a învăţat să respectăm muntele, cu frumuseţile şi cu pericolele lui. La Cetate erau două drumuri principale. Unul din centrul localitătii, treceai pe sub o arcadă parcă şi urcai pe trepte şi pe o cărare amenajată în serpentină, iar altul, care era mai usor, urca pe acelaşi traseu pe care s-a făcut acum drumul pe care se merge şi cu autocarul. Cetatea avea zidurile putrede din cauza umezelii, luai mortarul cu degetele, nu fuseseră întreţinute de mult, mereu se surpau porţiuni de zid. Mai era şi celebra fântână din cetate, nu era copil să nu arunce o piatră înăuntru şi să aştepte un sunet. În abruptul care se deschidea sub cetate, s-au găsit nişte deştepţi să deschidă o carieră de calcar, alt deal nu mai găsiseră. La un moment dat s-au oprit totuşi, prea se hâţâna toată cetatea. În abrupt a apărut intrarea într-o peşteră, care se spunea că are legătură cu fântâna din cetate. Tot prin fântână se spunea că se putea ajunge printr-un tunel în biserica evanghelică. Când s-a surpat o porţiune de zid acum un an, nu m-am mirat deloc, mai ales că fusesem cu doi ani înainte pe acolo şi m-au mirat reconstituirile de ziduri şi platforme fanteziste, dar spectaculoase, trebuie să recunosc. Speram să ţină mai mult. Am mai fost de unul singur şi pe vârful ascuţit de peste Râul Cetăţii, să văd ce o fi pe acolo. Era o privelişte splendidă asupra cetăţii şi asupra oraşului, dar în rest, nimic, doar vagi urme de arsură. Puteau să fie şi de la un trăznet. Tot din Valea Cetăţii se face la dreapta un drum, care cred că acum este marcat, către o peşteră destul de mare, dar când am fost eu în ea, abia fusese redescoperită, asta prin 1952. Se găsiseră acolo arme din al doilea război mondial şi ceva echipamente nemţeşti. Intrarea era colmatată, se mergea deabuşilea, până în sala mare, circa zece metri. Curgea şi un pârâu pe acolo, parcă. Pe valea asta cu peştera era amenajat un jghiab pentru transportul lemnelor. Noi puştii eram deştepti foc şi ne-am urcat pe un buştean şi i-am dat drumul la vale. Jgiabul era construit din lemne rotunde şi era lucios de atâta întrebuinţare, aşa că am început să prindem viteză şi ne-am lansat în aer la sfârşitul jgiabului ca de pe o trambulină, în grămada de buşteni. Uite că aşa scapă inconstienţii! Ne-a durut fundul câteva zile bune. Păi n-avea dreptate frau Weber să ne ţină în curte? Avea. Am mers trei ani la pensiunea ei, până a fost obligată s-o închidă. Am mai fost până de curând, până acum vreo cinci ani în Râşnov. După ce am aflat că acolo a fost Cumidava dacică. Nu am găsit decât cioburi de ceramică dacică şi astea în afara cetăţii, în partea din spate, pe dealul pe care se sprijină, şi pe unde probabil că era accesul în antichitate. Cumidava romană era în câmpie, în drumul spre Bran. Acum am văzut că s-au descoperit în drumul dintre Poiana si Râşnov urmele unei cetăţi care se presupune că ar fi Cumidava dacică. Zidurile descoperite sunt lipite cu mortar, şi cu tot respectul pentru descoperitorii braşoveni, dacii nu întrebuinţau mortarul. La Blidaru cisterna este făcută întradevăr cu mortar aşa zis hidraulic, dar acolo a fost făcută cu mână de lucru romană sau grecească, fiind un caz singular. Trebuie să fie construcţii medievale, loc de retragere pentru negustorii braşoveni sau poate şi din Râşnov şi Cristian. Nu ocoliţi Râşnovul! Şi el ne mai poate oferi minuni.