1 august 2010
Tilişca
In 1988 am ajuns la Cetatea Tilişca pe o rută
neutilizată de turişti. Am pornit de la Hanul Sălişte, unde înoptasem.
Este, sau în tot cazul a fost un motel pentru camionagii, pe drumul
dintre Sibiu şi Sebes. Oameni liniştiti, că doar veneau cu treabă. Un
kilometru mai sus pe drum e o stână de oi, unde asa, mai pe şest, am
luat puţină brânză. Din stânga stânei se face o potecă, îi pot spune şi
drum – de oi – ce urcă în serpentine strânse. In zece minute ajung pe un
platou, iar peste încă douăzeci te întâmpină o cruce cu indicaţia “Cu noi e Dumnezeu”.
Liniştit că sunt pe drumul cel bun şi că nu sunt singur, ajung coborînd
la un podeţ în satul Galeş. De fapt nu ar fi trebuit să cobor ci să o
iau în urcus uşor la dreapta şi aş fi ajuns direct în cetate pe drumul
vechi de acces al dacilor. Dar de unde să ştiu? De la stână până aici
n-am întâlnit pe nimeni, dacă facem abstractie de domnul Dumnezeu.
Galeşul este un sătuc de la marginea Tilişcăi, pe drumul Mărginimii, de
la Sibiel – Sălişte – Tilişca – Rod – Poiana Sibiului – Jina – Dobra –
şoseaua Transalpină, la jumătatea drumului dintre Căpâlna şi Oaşa-Siriu.
Dela un om din Galeşu, am aflat că toti bărbatii sunt urcati pe munte
cu oile iar femeile stau acasă să spele lâna. Intradevar pe toate
marginile podetelor era întinsă lână spălată la uscat. Am ocolit pe
şosea dealul Căţănaş, pe care e cetatea şi nu prea ştiam pe unde se
putea urca. Direct nu se punea problema, era foarte abrupt, cu toate că
erau plantati pini. Nici un panou, nimic, în bunul nostru obicei. Tot cu
oamenii te descurci, dacă îi găseşti şi dacă nu le pui mai multe
întrebări deodată. Am bătut la poarta unei case care era chiar pe drumul
care ocolea dealul. Au ieşit, ca în poveşti, un moş şi-o babă, ne-am
salutat şi i-am întrebat de drumul la Cetate. Baba nu fusese niciodata
la Cetate, dar dintr-o vorbă în alta, despre ultimul cioban rupt de urs
în Dobra pe când căra var de la Jina, şi despre averile mari ale americanilor,
cum erau numiti cei din Poiana, asa cum se întâmplă, am aflat că moşul
participase la săpături, era chiar cel care găsise matriţele şi
poansoanele “monetăriei” dacice şi la care stătuseră arheologii.
Nimerisem. Mi-au dat şi nişte lapte fiert de vacă, aşa de bunăziua.
Drumul era prin “grădina de curechi” şi mă ducea poteca.
“Grădină” înseamnă loc îngrădit, să nu trecă vitele. Am sărit pârleazul
în grădină şi întradevăr poteca m-a dus încet, încet în vreo douăzeci de
minute în incinta Cetăţii, aşezată peste o asezare hallstattiană,
înconjurată de un val ce a fost refolosit. Cetatea este ceva mai veche
decât celelalte, din secolul II îen până în secolul II en. Am găsit şi
cele două turnuri, şi mocirla unde probabil fusese izvorul din care se
alimenta cisterna. Turnurile erau făcute tot în sistemul celor de la
Costeşti, dar erau multe pietre mai lungi şi mai subţiri, ce permiteau
un joc estetic şi o aşezare mai durabilă. Dar de furat tot s-au furat.
Drumul de care vechi pornea chiar de lângă unul din turnuri, se putea
folosi şi acum şi a şi fost folosit la furat pietre. La casele din
imprejurimi se pot admira zeci de pietre, ba în partea de jos a
zidurilor, ba la scări, ba la ghizdurile fântânilor, ba pur si simplu
puse prin curti, că dau frumos, se mai asează omul pe ele. Stratul de
cultură dacică este la o adâncime mult mai mare decât la celelalte
cetăti, cam la 50-80 cm.
Pe dealul de vis-a-vis, dealul Cetate, se spune că se văd urmele unei cetăţi medievale din secolele XIII-XIV, aflată peste urmele unei fortificatii din epoca bronzului. N-am mai urcat şi acolo.
La întoarcere, ca să nu merg pe acelaşi drum, am luat autobuzul până în Sălişte, unde am dat de un fotograf local care se născuse în acelaşi loc cu mine, eram colocatari, nu-i aşa, adică la maternitate la Filantropia din Bucureşti. Am mers pe jos până la hanul “Mărginimea Sibiului” şi de acolo am mers cu “Ia-mă nene şi pe mine”, un microbuz, până la Popasul Sălişte, de unde am plecat. Cabanierul era îngrijorat de ce nu am apărut la masă, drept care plata pentru cazare a uitat-o pentru alte vremuri. Avea bani de la camionagii, nu-i trebuiau de la unul care merge cu ocazii la cetăţi dărâmate. Habar n-avea că la Tilişca e o cetate dacică şi de fapt nici că-i păsa… Ei, toate sunt bune când se termină cu bine, ca în Ţara Minunilor, ca-n poveşti mai vechi şi mai noi. Să auzim numai de bine!
Lângă cetatea de la Tilişca – m-a avertizat cineva – e vârful Guga, al cărui nume, după unii, ar avea aceeaşi rădăcină ca şi “Kogaionon”.
Interesant numele satului Galeşu, care coincide cu al lacului Galeş din Retezat. ( Cel mai probabil ar fi, cred, să însemne “negru” – ca în sârbă sau bulgară ).
În Retezat am întâlnit ciobani din Pianu. Nu ştiu de unde erau cei de la stâna de la Galeş.
Comentariu by Roderick — 3 august 2010 @ 18:42 |Modifică
Satul Galesu, ca si lacul din Retezat, are un nume care cred că nu inseamnă altceva decât “frumosul”, “frumuselul” si si unul si celălalt sunt foarte frumoase.